7 septembrie 2010

ce zici? asa e c-am ghicit de ce ai venit?

Mi-e dor.
Mi-e dor sa ma plimb cu metroul pana la Stefan cel Mare si sa realizez in ultimul moment ca eu trebuie sa cobor pentru ca sunt prea absoribita de carte. Mi-e dor sa savurez machiatto-ul de la McDonalds, cat ma chinui sa nu-l vars pe hanoracul meu alb in timp ce maresc treptat pasul pentru a nu intarzia la ora. Mi-e dor sa ma hotarasc in ultimul moment sa nu ma mai duc la prima ora. Si asta doar dupa ce am alergat de nebuna prin casa o ora si jumatate pentru ca nu-mi gaseam o bluza sa port, o culoare sa-mi dau pe pleoape si rimelul care iar zacea pe raft la mine in camera si eu il cautam in baie. Mi-e dor sa plec iar tarziu pe usa pentru ca nu-mi gasesc castile care stateau linistite in geanta. Mi-e dor sa o sun pe Miki si sa o anunt ca am urcat in 34 si ca ajung la Hasdeu in zece minute. Mi-e dor sa intru pe Skype cu o jumatate de ora inainte sa plec doar pentru a ii cere o parere legata de parul meu. Mi-e dor sa imi pun alarma sa sune la 9 si apoi sa o aman pana la unsprezece doar pentru ca nu mi-am terminat afurisitul ala de vis inainte sa sune si niciodata sa nu reusesc sa adorm la loc sau sa continui visul acela. Mi-e dor sa ma trezesc dimineata si sa realizez ca iar sunt singura acasa. Mi-e dor sa dau muzica la maxim si sa pun paine la prajit in timp ce storc niste portocale pentru nelipsitul fresh de dimineata. Mi-e dor sa trantesc plictisita ghiozdanul in dulap dupa ce m-am chinuit sa ajung prin zapada, de la poarta liceului pana la etajul unu. Mi-e dor sa stam "la o barfa" pe treptele care duc spre etajul doi, in noptile tarzii de joi, in timp ce o asteptam pe profa de fizica. Mi-e dor sa alerg cu ea in pauze doar pentru a ne holba la orarul lor. Mi-e dor sa stau cu ei la fumat. Mi-e dor sa intru iar tarziu la ora de engleza in zilele de vineri cand ei iar s-au hotarat sa ne tina si dupa pauza. Mi-e dor sa citesc cartile pe sub banca in timp ce profa de logica ne explica despre manipulare si propozitiile categorice.

Si stiti? Cel mai dor imi e sa-mi fie dor de vara.

4 septembrie 2010

și în urma mea eu voi lăsa doar ploaia.

Si a venit în sfârșit.
Toamna și iluziile, regretele, iubirile, visele, parfumul ei, e aici. M-am plâns ca îmi era dor de ea acum ca e aici mi-e dor de locurile prin care hoinăream vara asta și de zâmbetele pe care le aruncam oamenilor în parc în zilele mult prea călduroase de Iulie. Copila ciudata ce sunt. Dar nu-i nimic, rămân la convingerea mea ca totul e mai special toamna și ca lucrurile sunt trăite mai intens atunci. Asa ca o sa ma multumesc cu cana calda de cafea cu lapte si cu pulover-ul meu pufos, in timp ce ma apuc sa citesc una din cărțile alea pe care probabil le voi cumpăra cât de curând.

Ma gandeam sa imortalizez cumva ultima zi de vara. Ma gandeam sa fac ceva s-o pastrez pentru ca vara trecuta a fost mult prea frumoasa pentru a nu face ceva s-o pastrez. Sa ii prind parfumul intr-o poza. Si cred ca am reusit, intr-una singura. Un ultim apus de vara. La inceputul lui Iunie imi doream sa vad apusul lui August si rasaritul din Septembrie la mare, pe malul marii.. dar nu s-a putut. Poate anul viitor, poate. Puteti mari imaginea daca dati click pe ea, e mult mai mare. Am prins cum am putut esenta verii intr-o poza ce nu va stii niciodata ce inseamna praful. Poate va face cunostinta doar cu un praf imaginar atunci cand voi vrea sa vorbesc in metafore, dar mai e pana atunci. Cale lunga, cale lunga.
Inca cinci zile. :)

1 septembrie 2010

Scuze, n-am vrut sa te sun dar n-am mai rezistat.

Printul din regatul X, fiul regelui Y a întâlnit-o din întâmplare pe prințesa Z. Când era la vânătoare și cerbul a fugit de el parca spunându-i sa-l urmeze. A văzut-o, a plăcut-o, a cunoscut-o, s-a îndrăgostit de ea. A aflat mai târziu ca tatăl ei era cel mai aprig dușman al tatălui sau. Dupa multe piedici și lacrimi printul din regatul X și prințesa Z au câștigat dreptul de a rămâne împreună. Si au trăit fericiți pana la adânci bătrâneți.
Stop, stop, stop. Si? De ce totul se termina aici.. "pana la adânci bătrâneți". De unde sunt ei atât de siguri ca au trăit fericiți pana la adânci bătrâneți? De unde știau ei ca după prima noapte petrecuta împreună prințesa n-a descoperit ca printul avea cel mai enervant sforăit și n-a mai suportat și după câțiva ani a plecat în lume(doar un exemplu).
Vreau sa spun, nu e totul lapte și miere și niciodată nu o sa fie. Dar în basme, dacă ar fi sa luam exemplul meu.. probabil prințesa ar fi plecat în lume nu pentru ca n-a mai suportat ci pentru ca vroia sa găsească un leac pentru sforăit(leac care apropo, as vrea sa mi-l împrumute și mie dacă îl găsește. nu de alta dar tata deja sforărie îngrozitor). Da, ce vreau eu sa spun e ca în basme indiferent câte lucruri sunt împotriva dragostei celor doi, tot timpul unul din ei pleacă în căutarea acelui "ceva" care va extinde "pana la adânci bătrâneți".
Si noi fetele, suntem "crescute" practic cu astfel de basme. In fiecare seara ne este citit un alt basm și apoi alt basm și tot asa. Pana când epuizam toate basmele cu feti frumoși și avem imaginația deja destul de formata și începem sa ne creem noi propriile noastre basme. Si începem sa visam la Prince Charming și ni-l imaginam și îl știm la perfecție. Dar apoi creștem și observam ca imaginea printului devine tot mai neclara. Si ne chinuim sa ne-o amintim și realizam ca ea s-a mulat mai nou pe imaginea băiatului acela drăguț care a apărut pe neașteptate în viata noastră. Si avem senzația ca l-am găsit în sfârșit pe Fat-Frumos și dam uitării vechea imagine a printului, fiind mulțumite de ce avem în fata noastră. Nu e asa?

P.S: Oficial suntem în toamna. :D

29 august 2010

Nu sunt perfecta, și nici nu încerc

Mi-e greu, mi-e greu sa ma reapuc sa scriu despre ce scriam înainte. Pur și simplu nu am despre ce sa scriu. Nimic. Amy îmi spunea într-un timp sa ma apuc sa scriu despre "nimic" dar eu nu înțeleg ce e de scris despre "nimic". E neimportant, e stupid și e atât de.. nimic. Vedeți? Nici nu găsesc alt cuvânt sa descriu nimicul decât nimic.
Dar bănuiesc ca în zilele când ești trezit la opt dimineața de un telefon nenorocit chiar ca nu ai nimic de scris. Asa ca de ce-mi mai bat capul? N-are rost. Oricum tot un nimic o sa iasă în final.
Am văzut un status azi în timp ce trageam plictisita de bara în jos; bara de la messenger, evident. "Oficial azi ne băgăm p*** în ea de viata!" Asa sa fie? Si de ce tocmai azi? E vremea de vina, probabil. Mi-am răspuns singura la întrebare.. iar. Ah, 13:00. A trecut și miezul zilei, ce drăguț. Nici un telefon, nici un semn de viata, nici un răspuns la o simpla întrebare pusa acum jumătate de ora. N-as vrea sa ma ofilesc și azi închisă-n casa dar observ ca nu am ce face.
Ma sperie norii ăștia, rău de tot. Sta sa ploua, cerul sta sa plângă și nu-mi place. A fost asa de fericit zilele astea, ieri poate prea fericit. A consumat toată fericirea ieri și acum e la încărcat. De aceea e urat, nu? Ce Doamne iartă-ma tot spun?! Fericirea nu e reincarcabila, fericirea n-o poți epuiza. Fericirea? Caut-o și n-o s-o găsești niciodată. Da-i drumul, trăiește-ți viata și las-o în pace. Apoi într-o zi, te vei trezi și va fi acolo.
Nu mai are nici un sens ce gândesc acum, gânduri dezordonate așezate elegant în pagina. Ce e asta? Plictiseala? Nu. Nimic.

21 august 2010

Ochii tai ascund secrete.

Mi-e dor de toamna. Nu mi-a fost greu sa realizez lucrul acesta. Si sa fim serioși, ce-i mai frumos decât sa stai liniștită într-o cafenea(de preferat Starbucks) și sa-ți bei calma cafeaua așteptând momentul în care vei realiza subit ca mai ai 10 minute sa ajungi la liceu?
Si apoi, eu una, mor după frunzele căzute-n parc. Adică, cui nu-i place sa stea pe o banca-n parc, cu căștile în urechi și melodia preferata cântând în fundal(din nou, de preferat Nickelback - Far away), privind frunzele cum aluneca ușor pana la picioarele tale. Daca ai noroc, găsești și una draguță de un rosu aprins pe care o iei mandra acasă și o pui la păstrat în cartea preferata sau într-un manual pe care probabil îl vei uita în dulap pana la finalul anului școlar când diriginta iți va aminti ca tu mai ai și un manual pentru educație plastica și tu vei descoperi șocată frunza aceea pe care ai găsit-o în parcul acela în aceea zi de toamna. Si ai sa-ți amintești cu drag cum te-ai chinuit tu sa nu verși cafeaua pana ai ajuns în parc, ca deja se sunase de intrare și era târziu, poate prea târziu pentru a mai încerca sa te mai strecori la ora și asa prea plictisitoare și asa prea neinteresanta. Ca pana la urma, ce naiba, era doar început de toamna și de scoală și nu se discutau prea multe la ore.

Si ai sa îți aduci aminte de fiecare zi de la început de Septembrie, ce se scurgea parca prea rapid, aproape la fel ca nisipul într-o clepsidra. Caci era final de vacanta, era un final și un început, toate în aceeași luna. Si ai sa-ți amintești cum ai alergat în ploaie în ziua aceea călduroasă de Septembrie și cum l-ai luat în brate și l-ai strâns atât de tare, parca îți era frica sa nu vina cineva și sa ți-l ia din brate. Caci era al tău, doar al tău. Si tu erai a lui. Si v-ați sărutat acolo, sperând ca o sa mai vina un alt Septembrie și pe voi tot sărutându-va o sa va găsească. Si o sa vina, o sa vina. Nu înceta sa speri.

19 august 2010

ploaia te va săruta, păgâna.

Si se făcea ca eram prin Februarie. Si era târziu în Feruarie când ningea tăcut și nu puteai sa ieși din casa fără fular și loialele mănuși. Iar ceaiul cald ce te aștepta seara acasă era plăcerea zilei. Si se făcea ca eu stăteam la birou și priveam pierduta cum alunecau lin fulgii albi de omăt. Si era o seara liniștită, nu tu agitație în timpul zilei, nu tu certuri, nu tu nebunie. Eram doar eu și gândurile mele. Gânduri care nu mai încetau sa îmi zboare prin minte. Așteptam ceva, mi se spusese ceva.
De fapt speranțele mele creșteau pe măsură ce îmi făceam tot mai multe scenarii în mintea mea agitata. Creșteau asa cum creștea zăpada pe mașinile uitate de șoferii scandalizați de zăpada proaspăt așternută. Si eram fericita, în zbuciumul meu eram prea fericita. Putea sa cada luna exact atunci, sa se înece în marea tulbure de la Constanta, mie nu-mi pasa. Eram prinsa în fanteziile mele.
Fantezii care sincer, pe atunci chiar nu ma așteptam sa devina realitate. Ironic, dar eram pregătită pentru orice, chiar și pentru un scenariu ce îmi distrugea orice speranță. Dar pe acela în lăsasem la urma, undeva într-un colt de umbra, stingher. Nu l-am băgat în seama cu toate ca eram perfect conștientă ca era acolo. Bine am făcut! Bine am făcut, îmi spun acum.

10 august 2010

mor de dor și ma doare de mor.

Music: N-am stiut - Holograf
Gânduri: "și dacă ar fi ca sa te doară, la fel cum sufletu-mi s-a chinuit.. ?"



Nu mi-am acordat niciodată îndeajuns de multa atenție. Acum ca tot m-am hotărât sa fiu sincera mi-am spus, de ce sa nu fiu sincera pana la final? N-am nimic de pierdut, cred.
Ascultam "Lonely girl" a lui Pink și traduceam lent versurile. "Știi măcar cine ești?! Un vis frumos sau o stea căzătoare?" Si m-am gândit, eu ce naiba sunt? Ce vreau eu mai exact de la viata, ce sper, ce visez? E ciudat ca îmi pun mie întrebările astea având în vedere ca eu sunt singura în măsură sa dea un răspuns concret.
Am senzația ca am mai trecut o data prin toate astea. Dar oricât am cautat n-am reușit sa găsesc o postare măcar care sa-mi poată aduce aminte de ce am hotărât în perioada aceea. In schimb am găsit alte lucruri, multe, multe alte lucruri. Care poate mai bine rămâneau acolo, în arhiva lui. Îmi amintesc de o postare din 18 mai în care încercam sa ma conving ca toate problemele mele într-un fel sunt magice. Ca sa fiu sincera, nici măcar nu-mi aduc aminte dacă m-am convins sau nu, cert e ca postarea e acolo. Si va rămâne acolo sa-mi amintească mereu de încercarea mea de a ma convinge de un lucru contrar realității.
Si mai este și "Azi n-am timp" din 11 iunie. Dumnezeule, cât am putut sa plâng în ziua aia. Au trecut aproape doua luni de atunci și eu tot nu am reușit sa-mi iau gândul de la liceu sau de la clasa a 9a.
Si în final vine 18 iunie. A fost ziua în care lucrurile s-au schimbat, am realizat ca nu sunt singura. Ca nu sunt nici pe departe atât de singura pe cât ma credeam. Dar zilele oarecum frumoase ce au urmat au luat-o apoi pe o panta abrupta.. și momentan sunt în cădere libera. N-as vrea sa fiu prezenta în momentul în care căderea va înceta și tot ce a fost atunci se va izbi violent de pământ și se va transforma în mii și mii de particule de amintiri.

Când spun ca îmi e dor de toamna nu glumesc. Îmi e dor sa vad frunzele ruginite cum cad pe asfaltul rece adăugând încă un detaliu subtil la covorul de frunze ce acoperă orașul grăbit. Sa dau o tura rapida pana în Starbucks înainte sa plec spre liceu. Sa simt vântul cum adie leneș și sa realizez, undeva pe la mijlocul lui Septembrie ca vara s-a dus departe de aici. Dar pana atunci mai am de așteptat ceva. Si dacă e sa ma iau după calendarul de pe biroul meu, atunci mai e aproximativ o luna jumătate pana începe școala.
Aveam așteptări destul de mari de la vara asta. Aveam vise și planuri făcute în graba în curtea liceului. Așteptam cu nerăbdare ziua în care vom pune în aplicare tot ce gândisem în detaliu în timpul orelor mult prea plictisitoare pentru gustul nostru. Si din toate așteptările astea ce a mai rămas? Doar praful..

8 august 2010

prima ta zi, copilă.

Music: I'll stand by you - Girls aloud
Gânduri: n-am știut nimic pe atunci.

Eram ușor supărată, putin bosumflată, pe alocuri enervată. Cat am cautat n-am găsit o postare în care sa povestesc ce s-a întâmplat atunci. Si culmea, n-am scris absolut nimic pe blogspot în ziua aia. Eram pregătită sa încetez căutările când mi-am adus brusc aminte ca eu mai dețin și un livejournal.M-a apucat iar nostalgia aia nenorocita care îmi da exact aceeași senzație ca un musafir nepoftit când casa mea e un dezastru total. Nostalgie care, Dumnezeu știe de ce m-a apucat iar. Nostalgie care m-a făcut sa vrea sa aflu iar ce gândeam pe 14 Septembrie.
Ce am înțeles de acolo? Ca prima zi pentru mine a fost un dezastru total. A fost groaznica. Am și spus ca nu vreau sa ma mai duc a doua zi acolo. Ma apuca rasul doar când ma gândesc, săraca de mine, cât de speriata eram. Știu ca nu îmi era frica de profi, sau regulament sau lalala. Nu! Mie îmi era frica de copii. Îmi era frica sa nu fiu acceptata.
(schimbare de subiect: am dat acum peste Doi ochi căprui și ascultam versurile, și pur și simplu m-a apucat un ras isteric când mi-am adus aminte ce înțelegeam eu vin versuri când eram mica. Eu tot timpul aveam senzația ca atunci când spunea "plângeam când ii vedeam împreună, plan geam când ii vedeam ținându-se de mana.." se referea la ochi, nu la băiatul și la fata aceea. Doamne, ce copil nebun(tâmpit) eram.)
Asa, revenind, da! Nu vroiam sa fac sau sa spun vreo tâmpenie și sa nu fiu cumva acceptata în clasa. Pentru ca pe atunci nu ma interesa "restul liceului", pe mine ma interesa "clasa mea". Si am reușit, contrar temerilor mele. Chiar nu ma așteptam sa ma integrez.. :)
Când tot ce am vrut a fost sa fiu dorita.. Îmi doresc uneori sa ma pot întoarce putin în timp, fie și pentru 5 minute, doar pentru a îmi spune, sa stau liniștită. Sa fiu eu, ca lucrurile se vor rezolva de la sine. Si ca nu am eu idee câte lucruri se vor întâmpla de atunci în colo.

6 august 2010

de-alungul timpului am învățat cu toții sa ardem gazul..

Music: Rânduri despre mine - Nane
Gânduri: Pisi, ți-a dispărut inspirația? :)



Post târziu, scris în 5 minutele și postat azi de dimineață.
Eram gata, gata sa închid calculatorul din cauza somnului asta îngrozitor. Dar am mai stat putin doar pentru a mai cauta niște versuri; versuri care, da, le puteți găsi și sus la profilul meu scrise în italic. Dar a naibii coincidenta, pe lângă versuri am mai găsit un blog. Blog cu niște postări care îmi păreau extrem de cunoscute. Asa ca, spre ghinionul domnișoarei care deține blog-ul, am intrat sa vad de ce naiba îmi pare asa cunoscut. Răspuns extrem de simplu.. Domnișoara Andreea și-a însușit unele din postările mele.
Scumpa, ce s-a întâmplat? Cum o duci cu inspirația? Zau asa, chiar atât de mult te duce minticica? De ce dracului ți-ai mai făcut blog dacă nu ești în stare sa scrii măcar doua rânduri de la tine?! Cat timp ți-a luat s-o gândești pe asta? Aud.. cât "nici o secunda"?! Pe tine te-a părăsit inspirația? Draga de ea..
Scumpa, tu n-ai viata? Ce mama naibii te-ai găsit sa copiezi tu, moț, alte blog-uri? Si da, m-am mai uitat pe minunatul tău blog și am văzut ca nu ai luat postări doar de pe al meu.
Ce.. în fine, ma abțin. Nu vreau sa înjur pe blog. M-am chinuit sa îl păstrez oarecum decent, fără înjurături, deși am avut momente în care pur și simplu îmi venea sa înjur ca la ușa cortului. Asta e unul din momentele alea.

Hai, și acum ce ai de gând sa faci? Poate copiezi și postarea asta? Aaa, îmi pare sincer rău, dar n-am pus poza acum. Sper ca nu te superi, bine scumpa? :|
Apropo, link-ul blog-ului ei e ăsta. Tipa are cam vreo 4-5 postări pe zi.. evident, nu știu câte sunt pe bune ale ei. In fine, distracție plăcută la citit și poate mai găsiți și voi postări de care sa fiti siguri ca nu sunt ale ei.
Iar pentru tine, pisi, ai grija ce dracului mai copiezi de aici. Daca te mai prind ca îmi mai furi ceva de pe blog și mai ai și tupeul sa îți însușești jur ca am sa ma asigur ca blog-ul tău va ajunge de rasul lumii(nu ca nu ar fi deja) și, la fel ca o cunoștință de-a mea care a pățit același lucru, îți promit ca îți vei dori sa nu fi dat niciodată de blog-ul meu!

PS: Șterge dracului postările mele de acolo!

3 august 2010

iubire, sau ceva-mi aleargă-n vene.

Music: White houses - Vanessa Carlton
Gânduri: am mințit.


Am mințit, mi-am pus sare pe rană. In inima mea vom rămâne mereu noi cinci. A fost totul prea dulce ca să dureze..


Am mințit. Parca a trecut ceva timp de când am început o postare cu aceste cuvinte. "Am mințit", mi-a fost prea greu sa recunosc adevarul. De fapt, am mai spus o data aceste lucruri, dar parca n-au fost băgate-n seama. Parca nimănui nu i-a pasat de ce vroiam eu. Si le-am lăsat asa, îngropate undeva adânc în suflet.
Si culmea, azi am dezgropat o melodie foarte veche care îmi plăcea la nebunie acum mai bine de un an. Si niciodată nu m-am gândit ca poate are sa mi se potrivească și mie într-un final. Si acum parca e ceva acolo care se mulează perfect pe ce simt acum.
Insa m-am schimbat, cât de putin, dar m-am schimbat. Nu mai sunt chiar atât de naiva ca înainte. Incă sunt, de ce sa mint, dar nu ca înainte.

Nu îmi cunoașteți în totalitate trecutul, nici nu va sfătuiesc sa vreți sa-l aflați. Nu am nici un plan concret pentru viitor, doar vise vagi. Nu știu prea multe despre viata, sunt încă un copil.
Sunt timida, sunt foarte sensibila, sunt o leoaica atunci când e necesar, sunt obosita, sunt nesigura, mi-ai arătat ca sunt frumoasa. Sunt imperfecta, sunt emoțională, sunt imprevizibila, sunt goala, sunt vulnerabila, sunt o copila.

2 august 2010

și o sa-ți fie un dor nebun.

Music: Aprinde o țigare - Steleverzi
Gânduri: m-a chinuie talentul, ma. :D



eseu.
Si a alergat rapid pe scările reci de marmura. Știa prea bine ca nu era marmura, niciodată nu a fost și nici nu o sa fie. Erau micuți și au judecat în joaca lor ca acele scări de bloc erau prea albe, prea perfecte, trebuiau sa fie de marmura. Târziu a realizat copila adevarul. Si ce ochi mari a făcut în momentul acela. Scările acelea vechi pe care s-au întâmplat atâtea. Primul joc de macao câștigat, prima prietenie legata, primul sărut, prima îmbrățișate, prima dezamăgire, primele emoții. Dar acum lăsa toate astea în urma cu fiecare treapta urcata. Liftul ala nenorocit tocmai azi a ales sa-și dea duhul pentru Dumnezeu știe a cata oara.
Melodia aceea blestemata se auzea cântând în surdina, căștile ii alunecaseră de mult din urechi. Respira greu, întretăiat, mai de graba puteai sa spui ca fata cu ochi de ciocolata gâfâia. In sfârșit! Ultima treapta a fost lăsata în urma și putea vedea ușa din lemn de cireș. A introdus delicat cheia in broasca. Se potriveau perfect, ce ciudat. Prima pereche "perfecta" care a rămas perfecta pana la final. A închis ușa cu un "click" subtil în urma ei. S-a rezemat de ușă și și-a muscat dureros de tare buza inferioara. Vroia sa-și demonstreze cumva ca e real, ca nu e vis. Sadic, vroia sa realizeze o data ca nu era un simplu coșmar. Vroia sa realizeze ca era un simplu coșmar real.
"Stii, mi-e greu.. nu sunt in stare de asta. Nu cred ca mai pot." Cuvintele lui ii se izbeau violent de timpanul ei. Nu era acolo, cine știe pe unde se plimba acum. Dar ea îl vedea peste tot. Stătea liniștit pe canapeaua din sufragerie și o privea tandru, asa cum obișnuia când rămâneau doar ei. Era în bucătărie, rezemat de zid și amesteca în ibric fredonând melodia lor. Își agăța haina în cuier în timp ce o privea timid cum strânge niște haine uitate pe canapea. Stătea pe patul ei și răsfoia cartea lăsata deschisa pe raft. Era peste tot, cu aceleași mișcări atât de tipice lui.
"Te iubesc, prostule!" Cuvintele ei, atât de dureroase au făcut sa dispară orice fantasma de-a lui. Era în sfârșit singura acum. A vrut sa-l strige pentru o fracțiune de secunda, dar cuvântul acela care și în ziua de azi ii venea atât de greu sa-l rostească... "iubitule.." acum, mai mult ca niciodată, nu vroia sa iasă. Nu putea. Nu mai era dreptul ei sa-i spună asa. Si ce greu i-a fost sa se obișnuiască sa-i spună "iubitule". Avea impresia ca nici un alint parca nu merge la el, parca atitudinea lui impunătoare se potrivea doar cu numele lui, Alexandru. Nici Alex nu-i spunea, doar Alexandru. Alexandru al ei.
"Si eu, iubito, si eu.. dar nu mai pot." Si i-a văzut mana lui calda întinzându-se spre buzele ei. I le-a conturat firav cu degete tremurânde. Incă putea sa simtă fierbințeală degetelor lui. Dar atât de vag.. aproape dispărut. Căldura lui deja era o senzație atât de distanta încât deja nu își mai dădea seama dacă a fost aievea sau nu. Nu! Nu putea sa-l lase sa dispară, nu asa. Avea nevoie de el, de îmbrățișările lui, de zâmbetul lui, de glumele lui, de privirea lui, de el.
A cautat buimăcită încă de intensitatea sentimentelor ei, telefonul ala blestemat. Ah, aici, numărul lui.. 6623, ultimele cifre. Mainile ii tremurau atât de rău încât aproape n-a simțit vibrația telefonului când a primit mesaj.
"Iarta-ma, te iubesc, nu pot. Vreau sa te vad. Alex."