Ochii tai ascund secrete.

Mi-e dor de toamna. Nu mi-a fost greu sa realizez lucrul acesta. Si sa fim serioși, ce-i mai frumos decât sa stai liniștită într-o cafenea(de preferat Starbucks) și sa-ți bei calma cafeaua așteptând momentul în care vei realiza subit ca mai ai 10 minute sa ajungi la liceu?
Si apoi, eu una, mor după frunzele căzute-n parc. Adică, cui nu-i place sa stea pe o banca-n parc, cu căștile în urechi și melodia preferata cântând în fundal(din nou, de preferat Nickelback - Far away), privind frunzele cum aluneca ușor pana la picioarele tale. Daca ai noroc, găsești și una draguță de un rosu aprins pe care o iei mandra acasă și o pui la păstrat în cartea preferata sau într-un manual pe care probabil îl vei uita în dulap pana la finalul anului școlar când diriginta iți va aminti ca tu mai ai și un manual pentru educație plastica și tu vei descoperi șocată frunza aceea pe care ai găsit-o în parcul acela în aceea zi de toamna. Si ai sa-ți amintești cu drag cum te-ai chinuit tu sa nu verși cafeaua pana ai ajuns în parc, ca deja se sunase de intrare și era târziu, poate prea târziu pentru a mai încerca sa te mai strecori la ora și asa prea plictisitoare și asa prea neinteresanta. Ca pana la urma, ce naiba, era doar început de toamna și de scoală și nu se discutau prea multe la ore.

Si ai sa îți aduci aminte de fiecare zi de la început de Septembrie, ce se scurgea parca prea rapid, aproape la fel ca nisipul într-o clepsidra. Caci era final de vacanta, era un final și un început, toate în aceeași luna. Si ai sa-ți amintești cum ai alergat în ploaie în ziua aceea călduroasă de Septembrie și cum l-ai luat în brate și l-ai strâns atât de tare, parca îți era frica sa nu vina cineva și sa ți-l ia din brate. Caci era al tău, doar al tău. Si tu erai a lui. Si v-ați sărutat acolo, sperând ca o sa mai vina un alt Septembrie și pe voi tot sărutându-va o sa va găsească. Si o sa vina, o sa vina. Nu înceta sa speri.