mor de dor și ma doare de mor.

Music: N-am stiut - Holograf
Gânduri: "și dacă ar fi ca sa te doară, la fel cum sufletu-mi s-a chinuit.. ?"

Nu mi-am acordat niciodată îndeajuns de multa atenție. Acum ca tot m-am hotărât sa fiu sincera mi-am spus, de ce sa nu fiu sincera pana la final? N-am nimic de pierdut, cred.
Ascultam "Lonely girl" a lui Pink și traduceam lent versurile. "Știi măcar cine ești?! Un vis frumos sau o stea căzătoare?" Si m-am gândit, eu ce naiba sunt? Ce vreau eu mai exact de la viata, ce sper, ce visez? E ciudat ca îmi pun mie întrebările astea având în vedere ca eu sunt singura în măsură sa dea un răspuns concret.
Am senzația ca am mai trecut o data prin toate astea. Dar oricât am cautat n-am reușit sa găsesc o postare măcar care sa-mi poată aduce aminte de ce am hotărât în perioada aceea. In schimb am găsit alte lucruri, multe, multe alte lucruri. Care poate mai bine rămâneau acolo, în arhiva lui. Îmi amintesc de o postare din 18 mai în care încercam sa ma conving ca toate problemele mele într-un fel sunt magice. Ca sa fiu sincera, nici măcar nu-mi aduc aminte dacă m-am convins sau nu, cert e ca postarea e acolo. Si va rămâne acolo sa-mi amintească mereu de încercarea mea de a ma convinge de un lucru contrar realității.
Si mai este și "Azi n-am timp" din 11 iunie. Dumnezeule, cât am putut sa plâng în ziua aia. Au trecut aproape doua luni de atunci și eu tot nu am reușit sa-mi iau gândul de la liceu sau de la clasa a 9a.
Si în final vine 18 iunie. A fost ziua în care lucrurile s-au schimbat, am realizat ca nu sunt singura. Ca nu sunt nici pe departe atât de singura pe cât ma credeam. Dar zilele oarecum frumoase ce au urmat au luat-o apoi pe o panta abrupta.. și momentan sunt în cădere libera. N-as vrea sa fiu prezenta în momentul în care căderea va înceta și tot ce a fost atunci se va izbi violent de pământ și se va transforma în mii și mii de particule de amintiri.

Când spun ca îmi e dor de toamna nu glumesc. Îmi e dor sa vad frunzele ruginite cum cad pe asfaltul rece adăugând încă un detaliu subtil la covorul de frunze ce acoperă orașul grăbit. Sa dau o tura rapida pana în Starbucks înainte sa plec spre liceu. Sa simt vântul cum adie leneș și sa realizez, undeva pe la mijlocul lui Septembrie ca vara s-a dus departe de aici. Dar pana atunci mai am de așteptat ceva. Si dacă e sa ma iau după calendarul de pe biroul meu, atunci mai e aproximativ o luna jumătate pana începe școala.
Aveam așteptări destul de mari de la vara asta. Aveam vise și planuri făcute în graba în curtea liceului. Așteptam cu nerăbdare ziua în care vom pune în aplicare tot ce gândisem în detaliu în timpul orelor mult prea plictisitoare pentru gustul nostru. Si din toate așteptările astea ce a mai rămas? Doar praful..