și o sa-ți fie un dor nebun.

Music: Aprinde o țigare - Steleverzi
Gânduri: m-a chinuie talentul, ma. :D

eseu.
Si a alergat rapid pe scările reci de marmura. Știa prea bine ca nu era marmura, niciodată nu a fost și nici nu o sa fie. Erau micuți și au judecat în joaca lor ca acele scări de bloc erau prea albe, prea perfecte, trebuiau sa fie de marmura. Târziu a realizat copila adevarul. Si ce ochi mari a făcut în momentul acela. Scările acelea vechi pe care s-au întâmplat atâtea. Primul joc de macao câștigat, prima prietenie legata, primul sărut, prima îmbrățișate, prima dezamăgire, primele emoții. Dar acum lăsa toate astea în urma cu fiecare treapta urcata. Liftul ala nenorocit tocmai azi a ales sa-și dea duhul pentru Dumnezeu știe a cata oara.
Melodia aceea blestemata se auzea cântând în surdina, căștile ii alunecaseră de mult din urechi. Respira greu, întretăiat, mai de graba puteai sa spui ca fata cu ochi de ciocolata gâfâia. In sfârșit! Ultima treapta a fost lăsata în urma și putea vedea ușa din lemn de cireș. A introdus delicat cheia in broasca. Se potriveau perfect, ce ciudat. Prima pereche "perfecta" care a rămas perfecta pana la final. A închis ușa cu un "click" subtil în urma ei. S-a rezemat de ușă și și-a muscat dureros de tare buza inferioara. Vroia sa-și demonstreze cumva ca e real, ca nu e vis. Sadic, vroia sa realizeze o data ca nu era un simplu coșmar. Vroia sa realizeze ca era un simplu coșmar real.
"Stii, mi-e greu.. nu sunt in stare de asta. Nu cred ca mai pot." Cuvintele lui ii se izbeau violent de timpanul ei. Nu era acolo, cine știe pe unde se plimba acum. Dar ea îl vedea peste tot. Stătea liniștit pe canapeaua din sufragerie și o privea tandru, asa cum obișnuia când rămâneau doar ei. Era în bucătărie, rezemat de zid și amesteca în ibric fredonând melodia lor. Își agăța haina în cuier în timp ce o privea timid cum strânge niște haine uitate pe canapea. Stătea pe patul ei și răsfoia cartea lăsata deschisa pe raft. Era peste tot, cu aceleași mișcări atât de tipice lui.
"Te iubesc, prostule!" Cuvintele ei, atât de dureroase au făcut sa dispară orice fantasma de-a lui. Era în sfârșit singura acum. A vrut sa-l strige pentru o fracțiune de secunda, dar cuvântul acela care și în ziua de azi ii venea atât de greu sa-l rostească... "iubitule.." acum, mai mult ca niciodată, nu vroia sa iasă. Nu putea. Nu mai era dreptul ei sa-i spună asa. Si ce greu i-a fost sa se obișnuiască sa-i spună "iubitule". Avea impresia ca nici un alint parca nu merge la el, parca atitudinea lui impunătoare se potrivea doar cu numele lui, Alexandru. Nici Alex nu-i spunea, doar Alexandru. Alexandru al ei.
"Si eu, iubito, si eu.. dar nu mai pot." Si i-a văzut mana lui calda întinzându-se spre buzele ei. I le-a conturat firav cu degete tremurânde. Incă putea sa simtă fierbințeală degetelor lui. Dar atât de vag.. aproape dispărut. Căldura lui deja era o senzație atât de distanta încât deja nu își mai dădea seama dacă a fost aievea sau nu. Nu! Nu putea sa-l lase sa dispară, nu asa. Avea nevoie de el, de îmbrățișările lui, de zâmbetul lui, de glumele lui, de privirea lui, de el.
A cautat buimăcită încă de intensitatea sentimentelor ei, telefonul ala blestemat. Ah, aici, numărul lui.. 6623, ultimele cifre. Mainile ii tremurau atât de rău încât aproape n-a simțit vibrația telefonului când a primit mesaj.
"Iarta-ma, te iubesc, nu pot. Vreau sa te vad. Alex."