ploaia te va săruta, păgâna.

Si se făcea ca eram prin Februarie. Si era târziu în Feruarie când ningea tăcut și nu puteai sa ieși din casa fără fular și loialele mănuși. Iar ceaiul cald ce te aștepta seara acasă era plăcerea zilei. Si se făcea ca eu stăteam la birou și priveam pierduta cum alunecau lin fulgii albi de omăt. Si era o seara liniștită, nu tu agitație în timpul zilei, nu tu certuri, nu tu nebunie. Eram doar eu și gândurile mele. Gânduri care nu mai încetau sa îmi zboare prin minte. Așteptam ceva, mi se spusese ceva.
De fapt speranțele mele creșteau pe măsură ce îmi făceam tot mai multe scenarii în mintea mea agitata. Creșteau asa cum creștea zăpada pe mașinile uitate de șoferii scandalizați de zăpada proaspăt așternută. Si eram fericita, în zbuciumul meu eram prea fericita. Putea sa cada luna exact atunci, sa se înece în marea tulbure de la Constanta, mie nu-mi pasa. Eram prinsa în fanteziile mele.
Fantezii care sincer, pe atunci chiar nu ma așteptam sa devina realitate. Ironic, dar eram pregătită pentru orice, chiar și pentru un scenariu ce îmi distrugea orice speranță. Dar pe acela în lăsasem la urma, undeva într-un colt de umbra, stingher. Nu l-am băgat în seama cu toate ca eram perfect conștientă ca era acolo. Bine am făcut! Bine am făcut, îmi spun acum.