1 noiembrie 2010

dacă ai plânge, ți-as șterge lacrimile.

Urăște-ma azi, urăște-ma maine, urăște-ma pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut pentru tine. Urăște-ma în cel mai groaznic mod posibil, urăște-ma ca sa vezi în sfârșit ceea ce e bine pentru tine. Urăște-ma pentru ca altceva nu poți sa mai simti. Si o merit, doamne cât o merit! Știți sentimentul acela? Când pur și simplu tot ce faci e să aștepți. Aștepți să ajungi acasă, în camera ta, să închizi ușa, să te așezi pe pat, și doar să dai afara tot ce ai ținut în tine în ziua aceea. Sentimentul acela de disperare și eliberare, în același timp. Nimic nu e în neregulă. Dar nici bine nu e. Si ești obosită. Obosită de tot, obosită de faptul că nu se întâmplă nimic. Si vrei doar să fie cineva acolo să-ți spună că totul e bine. Dar nimeni n-o să fie acolo. Si știi că trebuie să fii puternică pentru tine, pentru că nimeni nu te poate repara. Dar ai obosit să tot aștepți. Ai obosit să te repari singură și să te prefaci că totul e normal. Ai obosit să fii puternică. Si măcar o data, vrei ca totul să fie ușor. Să fie simplu. Să fii ajutată. Să fii salvată. Dar știi că nu o să fii. Dar totuși speri. Si încă îți dorești asta. Si încă rămâi puternică, deși ai lacrimi în ochi. Incă lupți.
Amuzant că am făcut cunoștință cu sentimentul ăsta. Am să trec peste, sunt puternică. :)


(Mihai Margineanu - A fost o data)

Un comentariu: