nu mai vreau sa plang!

Stiam, stiam ca la un moment dat o sa cedez. Stiam ca nu o sa mai reusesc sa tin in mine. Si mai stiam si ca in momentul ala o sa fiu singura. Doar eu si gandurile mele. Dar nu stiam ca sa mai fie alt musafir nepoftit: lacrimile. Nu stiam ca o sa incep sa plang. Nu vroiam sa plang. Dar se pare ca lacrimile mele nu asculta de mine. Au o minte a lor. Am adormit plangand. Si mi-am jurat ca nu o sa plang.

Dar toate sunt atat de incurcate. Totul merge prost. Nimic nu mai e cum era. Si principalul vinovat sunt eu. Eu stric tot, in ultimul moment. Stric relatii(cu parintii, cu prietenii, cu diriginta), stric note, stric vieti. Sunt un dezastru natural. Nu sunt in stare sa pastrez nimic. Urasc luna mai! O urasc, toate merg pe dos, nu mai suport. Vreau sa dispar dracului o data. Ma urasc.

De ce? Vreau sa dau timpul inapoi, vreau sa pot prevenii toate aceste chestii. Dar nu pot, nu pot si nu mai suport. Doamne, ce viata de tot rahatul! Ma simt ca o epava. Azi nici nu am vrut sa ma ridic din pat. Ma doare capul ingrozitor, imi zboara o gramada de ganduri, care mai de care mai negre. Mi-e frica. Mi-e frica. Vreau sa fug departe de aici. Nu mai suport!
De ce am ratat atatea lucruri? De ce nu am stiut sa apreciez tot ce am avut? Cum de am fost in stare sa le dau drumul atat de usor? Cum?!
Nu ma mai poate ajuta nimeni acum. Sunt singura; singura trebuie sa o rezolv. Dar ma sperie gandul ca poate nu o sa mai reusesc sa o rezolv. De ce sunt atat de ghinionista?
Felicitari, Anca! Tocmai ai distrus si ultimele lucruri care iti mai apartineau. Fi fericita, acum ai ramas doar tu si muzica ta de inmormantare. Hai, sa te vad cum treci peste asta. Hai, nu mai vrei sa plangi? Nu te mai abtine atat, oricum nu mai poti rezolva nimic. Totul s-a dus dracu!
Plangi degeaba.