liniste.

Imi vine sa urlu cand gandurile vin iar peste mine ca valurile de asta-vara. 

Imi vine sa urlu cand simt ca inima nu-mi mai are loc in cutia ei de oase si muschi. 

Imi vine sa urlu cand sa-mi ascund fata in palme nu mai e indeajuns.

Imi vine sa urlu si deschid gura si nu iese nimic, imi ating cu degetele pieptul si nu am ce sa deschid, nu se mai zbate nimic in mine. Sunt doar eu cu mine si m-am legat atat de bine incat nu mai stiu cate eu stau inchise in mine si cate eu vor sa urle si cate eu vor sa alerge si cate eu vor sa se ascunda. Incerc sa deschid cu atentie cutia-eu si gasesc alta si tot alta si mi-e teama ca n-am sa mai ajung niciodata la prima cutiuta pe care nici macar nu mai stiu daca eu am pus-o sa stea cuminte intr-un colt. Si chiar daca nu m-am pus eu singura la colt, te-am ascultat si am ramas acolo ca un copil linistit care nu urla caci nu a invatat inca nici cum s-o faca si nici de ce s-o faca. 

Eu sunt un copil cuminte pentru ca stiu sa fiu cuminte, si stiu sa ascult si stiu sa astept si pentru asta nu-mi baga nimeni de seama cutiuta.