luna în cascade.

octombrie 13, 2017

La adăpostul lunii stau şi scriu. Am început cu nimic, un caiet mai gol decât sufletul meu şi un pix obosit, cu a cărui cerneală mă îmbăt în nopţi ca asta, cu luna revărsându-se peste mine.
De undeva din depărtări a sosit un cuvânt şi apoi o virgulă şi în final m-am trezit privind cuvintele lui Blaga ce spunea că ar fi trebuit să taie iarba pe unde-a trecut. În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Eu nu vreau să tai nimic, niciun cuvânt, nicio amintire, aşa că am decis să întorc pagina şi iată-mă din nou, privind golul. Dar nu-i nimic, căci ce este golul dacă nu doar o nouă şansă să construieşti ceva mai bun, mai rezistent. Singurul lucru definitiv în viaţa asta este însăşi moartea iar lucrurile mereu se pot schimba, atât timp cât le oferi şansa să o facă. Eu nu stau pe loc.
Tâmpla-mi e grea şi mă apasă lunile ce-au trecut peste mine aşa de tare încât mă doare.
Biletele mi le-am luat demult, bagajele sunt făcute cu grijă dar ce fel de inimă nu priveşte măcar o dată în urmă? Şi-mi întorc privirea doar pentru o secundă şi-mi dau seama că sunt Orfeu în povestea asta scrisă prost şi te văd dispărând în fum şi foc pentru că nu am avut încredere în cuvintele aruncate către mine în Infern. Mă trezesc privind la lumina din pieptul tău, ce-o ascunzi printre cămăşi şi fobii, privind cum păleşte cu fiecare pas al meu. Şi mă opresc - este cazul să mă opresc.
Euridice mă aşteaptă la capătul tunelului.

large

You Might Also Like

0 comentarii