toamnă.

Îmi este prea cald. Septembrie nu îmi priește deloc cu ale lui zile prea fierbinți și soare necruțător. Serile în schimb sunt reci și plăcute și mă îndeamă la visare.
Ieri mi-am luat la revedere de la vânt. M-a spus că mai are unele drumuri de făcut până se întoarce iar în Bucureștiul ăsta prăfuit. Aș fi plecat și eu cu el, undeva, departe... pe alte meleaguri sau măcar prin alte orașe. Am ales în schimb să rămân aici. Ciudată alegere. Ciudate-mi sunt alegerile în ultima perioadă.
Nu mai știu dacă fac bine ceea ce fac, nu mai știu, de fapt, ce fac. Uneori cred că merg din interție, o ultimă rămășiță de viteză din vremurile în care știam încotro mă îndrept.
Mi-am jurat acum mult timp că n-am să-mi mai las slăbiciunile să mă acapareze, că n-am să mai poftesc pustiul în mine. Dar am făcut-o fără să îmi dau seama. Sălășuiește în adâncuri și rupe bucăți din mine în fiecare seară. A trecut atât de mult timp încât am uitat cum am reușit să îl alung ultima dată. Tot ce mă liniștește este gândul că am reușit acest lucru în trecut.
Așa că îmi repet în fiecare seară înainte de culcare că eu sunt un ocean, eu sunt marea, eu am o lume întreagă în mine, sunt infinită. Un ocean infinit de zâmbete și putere iar totul este trecător. Toți ceilalți sunt niște marinari rătăcitori pe vase în derivă. Nu trebuie să le las vasele să-mi rănească valurile.