9 octombrie 2010

ruinele noastre.

"Ne jucăm de-a casa în ruinele noastre, în ruinele a ceea ce am fost."
Scriu, șterg. Scriu, șterg. Scriu, șterg. E un du-te-vino continuu. Nu-mi găsesc cuvintele. E greu, la dracu! E greu să scriu aici. De fapt, e greu să scriu, să-mi găsesc cuvintele. Am o presimțire proastă. Sunt câteva persoane în viata mea pe care pot și eu să le citesc dacă mă mint și una din ele tocmai m-a sunat. Ii tremura vocea. La dracu și cu presimțirile! S-a întâmplat ceva, simt asta.
In altă ordine de idei.. hm, de unde să încep? A, da! Reciteam un blog care îmi place la nebunie și am găsit ceva care în momentul de fată mă caracterizează mult mai mult decât as vrea eu, mult mai mult decât vroiam.
"Dacă lumea ar lua mâine sfârşit eu nu aş muri fericită. Nu am făcut cam nimic interesant cu viaţa mea, deşi am trecut prin multe." Citat luat de aici. Vorbind serios acum, nu cred că am făcut ceva în viata mea de care să fiu mandră. Ceva care în momentul în care o să stau pe scăunelul ăla mic din ultima sală de așteptare și mă holbez la filmul vieții mele cum se derulează să mă facă să mă ridic brusc și să spun: "Da frate! EU am făcut asta. EU am fost acolo! E meritul MEU." Mai am timp, poate. Dar viata merge atât de repede, filmul meu se derulează cu o viteză amețitoare și eu încă nu pot să mă dezmeticesc, încă nu pot să-mi dau seama de ce dracului să mă apuc ca să nu îl scap.

Sunt un trandafir cu spini tăioși. Cu multi, multi, multi, foarte multi spini. Ce-i amuzant este faptul ca pot să renunț la ei dacă vreau, normal că pot. Dar nu vreau. Îmi las spinii ăia tăioși și urâți la vedere, să nu se apropie cineva de mine. Mi-e frică. Mi-e frică, dau înapoi și mă baricadez cât de bine pot. Atât de frică îmi e de suferință, las spinii să își facă treaba. E mai ușor..
Ma uitam azi la mine în oglinda și nu mi-a venit sa cred ce vad. Stăteam acolo în fata oglinzii din Downtown, cu machiajul scurs, cu genele lipite intre ele de la lacrimi, cu fata roșie și ochii cât cepele. Ma uitam pur și simplu la mine și nu-mi venea sa cred ce am ajuns. Eram jalnica, jalnica! Nu mai semănam de loc cu Anca aia pe care obișnuiam sa o cunosc. Cum eram anul trecut în perioada asta și cum sunt acum.. zici ca au trecut ani buni de atunci. Atunci nici măcar nu știam ce-s alea lacrimi, nu știam ce înseamnă sa plângi și sa suferi. Acum? Acum nici eu nu mai știu ce sunt. Nu-mi place oricum de Anca asta patetica. Mi-e rușine cu Anca asta care se da bătuta din orice care plânge la orice rahat și care a uitat cum e sa zâmbească cu adevarat. Cum mi-am permis sa ma schimb atât de mult? Cum?!

4 comentarii:

Blair spunea...

nu trebuie sa fi cineva anume, doar ca sa poti spune ca ai facut ceva in viata si nu trebuie sa faci ceva anume ca sa fi Superman. trebui sa fi tu ca sa-ti poti numi viata 'a ta'. :)

anca. spunea...

Corect, dar eu m-am cam pierdut pe mine. Nu mai stiu cine e 'Anca' si cu ce se mananca viata ei.

Alexandra spunea...

faptul ca nu lasi multa lume sa se apropie de tine nu trebuie vazut neaparat ca pe un defect. mie chiar mi se pare foarte ok pentru ca nu toata lumea care se apropie de tine iti vrea bine sau se apropie cu bune intentii. intr-un fel e mai bine asa, esti mai selectiva cu persoanele din jur, decat sa ai incredere in toata lumea, sa imparti sentimente in stanga si in dreapta si apoi sa stai si sa infunzi in perna si sa realizezi ca lumea nu e asa de roz precum pare

Anca spunea...

pana acum putin timp spuneam ca da, daca as muri maine, as muri fericita stiind ca oricat de importante sau de neimportante au fost toate fazele/momentele prin care am trecut, de un lucru pot fi convinsa: le-am trait. mai cred inca in ideea asta, dar stiu ca vreau mai mult. intotdeauna voi vrea.