mi-e dor de mare.

Nu trebuie să-ți fie frică să visezi putin mai mult, dragule.
Toamna aceea care mă făcea să vizez la gânduri uitate pe bănci vechi din Cișmigiu, a trecut. E aproape Noiembrie. Mă sperie. Si mă sperie în asa hal pentru că mi-am permis să mă schimb prea mult și prea brusc.

Hai, pa! Am plecat; o să mă găsești la malul mării mele.
Un ultim gând pentru acel Octombrie ce mi l-am dorit atât de mult: nu o să îmi lipsești.

pentru ca mereu sunt ultimul apel.

"I still remember everything,

that old December,

the fears,

the cold.

I really wonder how you feel

on these nights,

so alone."

Îți mai aduci aminte de mine? Sunt doar o umbra acum. O umbra care iubește. Ironic. Alergam după niște umbre cândva acum am ajuns și eu una din ele. Viata nu e întotdeauna cum vrem noi sa fie. Ne certam. Plângem. Si uneori renunțăm. Dar undeva înauntru, încă știm ca e dragoste. Eu încă nu pot sa renunț. De fapt, pot dar nu vreau.
Regreți? Ca m-ai ținut vreodată de mana? Ca ai stat lângă mine? Nu o sa uit și nu o sa te uit. Nu știu dacă o sa citești vreodată asta și nu știu dacă o sa mai vorbim vreodată despre asta dar eu tot simt nevoia sa o spun, o sa aștept. Pot sa aștept. Ma întreb uneori dacă îți pui mâinile în cap când realizezi ca te-ai pricopsit cu una ca mine, care nu poate sa dea drumul lucrurilor asa ușor. Si eu fac asta uneori, când ma gândesc ca am dat de tine care ești în stare sa te prefaci ca totul e perfect chiar și când nu e.

Dar n-o sa ma poți ierta, oricât ai încerca. Si n-o sa te mai pot uita, oricât de mult as vrea. Si știi ceva? Tot n-o sa pot trece mai departe indiferent cât de mult îmi trebuie mie sa fac asta. Dar pana la urma toată asta e prostia mea, ca nu am stat dracului în banca mea și m-am agitat eu atâta ca sa ce?! Sa ce ma? Sa te ajut pe tine, da, da, da. Cica scopu' scuza mijloacele. Pe dracu' le scuza. Trebuia sa stau dracului în banca mea și sa nu fac nimic. Era mai simplu.
Simplu.. de ce nu e totul simplu?!

e atât de simplu!

"Da, dar lucrurile simple sunt cele mai grele."

"Voi fi mereu cu zece minute în urmă,

cu două octave mai jos decât satisfăcător,

incoerentă,

irecuperabilă,

nerealistă şi nesăbuită.

Iţi voi irosi mereu timpul,

îmi voi irosi mereu respiraţia,

voi irosi mereu totul..

doar ţine-mă de mâini,

priveşte-mă în ochi şi şopteşte: "mi-a păsat".

şi, îţi promit, voi fi plecată înainte să auzi ecoul.."

luat de aici.

hai, revino, e toamna iar!

N-am sa uit, n-am sa uit ca pe atunci era vremea covrigilor mancati seara tarziu in 5-ul ala vechi. Ca radeam ca apucatele si numaram pe degete persoanele care -chipurile- coborau din tramvai din cauza noastra. Ca A. a facut moonwalk acolo, in spatele 5-ului. Ca eu si M. ne povesteam problemele "amoroase" in serile tarzii de Noiembrie. Ca A. se uita la noi ca la doua apucate si credea ca a ajuns intr-un episod din "Neveste disperate". Ca in Octombrie am fost sa "violam" McDonald's-ul. Ca inca mai am poza de grup. Ca obisnuiam sa scriu "A. <3 F." pe geamurile aburite ale cinciului. Ca M. mereu ma speria spunandu-mi ca o sa inghete si maine daca e sa nimereasca in acelasi cinci cand o sa vina din directia opusa, o sa vada si o sa-si dea seama ca eu am fost. Ca eu o credeam de fiecare data. Ca totul a fost magic in anotimpul ala rece.

Si ar mai fi ceva, nu voi putea uita ca o sa mai vina alte anotimpuri reci sa-l acopere pe acesta pana cand va ajunge doar o simpla amintire a unei copile.

inutil.

Vad norii grei cum se risipesc încet în neant. Parca îl și vad, e acolo undeva în spatele plumbului ce mi-a întunecat cerul. Soarele meu e acolo, îmi zâmbește cald ca altădată. Dar tot e prea departe de mine, tot nu-l pot ajunge. Cat mai am pana acolo? Nici eu nu mai știu. Merg cu pași aparent siguri dar care la prima zguduitura se destabilizează și de frâng. Zâmbesc cu un zâmbet aparent cald dar care în prima secunda în care rămân singura se transforma într-o grimasa chinuita. Încerc sa-i fac pe toţi sa rada, sa uite, sa fie fericiți, dar de ce nu vede nimeni ca mi-e greu și mie? Nu mai pot s-o fac pe fericita, nu mai pot!
"Sunt bine!" Ce e asta? Ce dracului e asta?! Eu nu sunt bine deloc. Chiar nu vede nimeni asta? Uneori as vrea ca cineva sa ma privească în ochi, sa ma ia în brate și sa-mi spună "Știu ca nu ești bine, știu." Dar acel cineva întârzie sa apară și eu m-am cam plictisit sa aștept. Ce ar trebui sa fac? Nu mai pot sa plâng, nu mai pot sa zâmbesc, deci ce fac? Stau ca proasta singura și scriu.
Inutil.
Toţi rad în jurul meu, toţi se distrează. Eu privesc pierduta în gânduri pe geam. Unde ești? Unde e persoana aceea care ar fi trebuit sa fie lângă mine? Nu e nimeni. De ce?
Inutil.Apune soarele. Azi am stat și am privit cerul când nu mai aruncam un ochi la caiet sau la diriga. Dacă ar fi fost seara și eu as fi stat pe iarba, ar fi fost de-a dreptul superb. Mi-as fi putut imagina ca avioanele erau stele căzătoare. Si astfel mi-as fi putut pune o mie de dorințe. Care mai de care mai nebune. Dar doar una din ele ar fi meritat. Dar e o dorita care pare atat de greu de realizat. Încât, cu cât ma gândesc mai mult la ea, cu atât pare mai irealizabila. Si pe zi ce trece, parca nu mai are rost sa ma gândesc la ea. Dar totuși.. E unica dorința. E unica dorința pentru care merita sa pierd o seara întreaga pentru a ma uita după stele căzătoare. Stele. Vreau sa le ating!
Ma simt ciudat. Am inceput sa vad alfel lucrurile. Nu stiu cum, nu stiu de ce. Doar ca le vad altfel. Am o senzatie ciudata in stomac in fiecare dimineata de 3 zile. Nu sunt fluturi, nu stiu ce e. Un fel de gol. Si acum ma simt la fel. E un fel de grija amestecata cu teama, plictiseala, un usor entuziasm, putina dragoste si ceva nostalgie pe acolo. E cel mai ciudat sentiment. L-am descris ingrozitor de sec. N-am idee cum sa-l descriu.
Inutil.
Pa!

totul se plateste.

proza. pentru amy.
Ea, era afara si cerceta grabita fiecare geam de la primul etaj. Era greu de observat o persoana din locul in care se afla ea, dar nu era nimic. Stia exact dupa ce sa se uite pentru al il gasi, chiar nu era problema asta pentru ea.
Acolo!
A urcat scarile in graba, aproape ca a daramat o persoana si cand a ajuns la etajul unu s-a calmat, si-a aranjtat parul si a inceput sa mearga incet, de parca n-avea nici o grija pe lume. A mers si a mers.. L-a vazut; a vrut sa alerge spre el, sa-i sara de gat si sa nu-i mai dea drumul.
S-a abtinut.
L-a privit precaut si s-a apropiat de el zambind ca de obicei. El era acolo, imbracat in tricoul lui negru care ii venea asa de bine. Cu freza ciufulita de parca deabia atunci s-a dat jos din pat, cu ghiozdanul pe un umar si cu zambetul ala tipic. I-a spus ca ii sta parul ciudat. "Imi place! Esti adorabil." Voia de fapt sa spuna.
S-a abtinut.
A mai zambit inca o data inchizand ochii din politete. S-a apropiat de el si l-a luat in brate de dupa gat. A inchis din nou ochii, era in lumea ei.
-

El, pentru un moment a vrut sa se retraga. Nu stia ce se intampla. Dar mainile ei calde de dupa gatul lui, Dumnezeule! Ii lipsisera atat de mult. A luat-o si el in brate. Ii cuprinse mijlocul cu usurinta, era asa micuta.
Parfumul ei ii invada acum narile, nimic altceva. Doar ea. Mirosea a nuca de cocos. Dulce.. Voia sa-i spuna ca o iubeste, ca ii e dor, ca nu mai poate.
S-a abtinut.
A inchis si el ochii, ne stiind ca si ea facea la fel. Erau doar ei doi, nimic altceva, nimeni sa-i deranjeze. Si o strangea tot mai tare de mijloc, o tragea tot mai aproape. Vroia sa poata spuna atunci ca e a lui. Ca e numai a lui si el era al ei. Dar nu putea. Si o vedea tanjind si nu o avea si era totusi fericit. De ce?!
-

Ea ii simtea mainile cum o strangeau tot mai tare, asa cum o facea inainte, ca atunci cand obisnuia sa o sarute. Dar acum nu mai putea face asta si poate ca oricine ar fi privit din afara, ar fi crezut ca imbratisarea aceasta e doar una simpla, amicala. Ce stiu ei de fapt? Nimic.
-Mi-e dor. I-a soptit la ureche. Nestiind cum naiba i-au scapat cuvintele alea pe care le-a tinut ascunse atata timp. Nu, nu, nu! Doar n-a facut asta?!
Ah.. a auzit-o, nu?
El n-a inteles la inceput, a crezut ca i s-a parut. Dar nu, cuvintele acelea au fost spuse; pluteau acum in aer. Ar fi vrut sa-i spuna ca si lui, ar fi vrut sa isi treaca iar mana prin parul ei si sa o sarute acolo, in vazul tuturor. Dar n-a facut-o. De ce?
Fara raspuns. Iar.
De ce nu putea sa o sarute, nici el nu stia.
Si ramane doar intrebarea: de ce?

și tu vei rămâne numai a mea!

Ploaie. Nu suport când plouă; nu mă suport. Parcă stropii reci ai lui Octombrie știu să scoată tot ce-i mai rău din mine. Sufletul meu se scurge și el o dată cu lacrimile cerului, exact ca un fard pe o fată rea. Nu asa mi-am imaginat-o.
Toamna vreau să spun.
Credeam că o să fie mai, nu știu, mai frumoasă, mai plină de noutăți. Nu mă așteptam la o vreme urată tot timpul. Nu-mi amintesc să fi fost asa și anul trecut. De fapt chiar n-a fost! Am o poză dintr-un Octombrie târziu, în Tineretului. Si eram un zâmbet toată și era soare afară și tocmai dădusem primul meu test la logică. Si știu că i-am dat foc, acolo pe treptele acelea de piatră. Si știu că eram cu M. și A. Toate luasem un patru mare cât noi. Doamne! Ce vremuri bune au fost.
Dar mai bine revin în prezent și cât mai repede dacă se poate; nu-mi face bine să rămân prea mult în trecut. Mă apucă nostalgia aia nasolă. Zău ca-i ca raia.Si dacă stau în fata ta privindu-te pierduta ce o sa crezi? M-ai lua în brate dacă as începe sa plâng, ma întreb.
Sunt o proasta!
Dumnezeule! Eu acum realizez ce stupida pot sa fiu. Ca încă sper ca o idioata. Îmi tremura piciorul; e semn de slăbiciune. Ca sa vezi ce comedie! Iar m-au cuprins grijile. Doamne, nu mai scap o data de ele. Da, au dreptate. Da, îmi fac mult, mult prea multe griji.
Hai, v-am lăsat cu lamentările mele. Pa!

ajunge puțin curaj.

"Nimic. Am jăratec în mine, tăciuni sub cenușă. Oh S. De ce, de ce?"
(Cesare Pavese)Un videoclip ce ilustrează o vară trecută, atât. El, ea și o melodie. Atât.
O scrisoare lăsată pe pragul ușii lui și primul lucru pe care îl va citi va fi: "Când te gândești la fericire sper că te gândești la capul meu pe umărul tău, la zilele când ne alergam prin parcuri fără să ne pese de nimic."
Nu s-au mai întâlnit niciodată.
Nu știu dacă a citit scrisoarea, nu știu dacă a înțeles-o. Dar ei doi nu s-au mai văzut niciodată. Si asa s-a terminat povestea lor, cu o simpla scrisoare lăsată pe pragul ușii. Sentimentele ei lăsate pe o coala alba de hârtie. Negru pe alb.
Atât.

Ploua. Si nici măcar nu suntem în Martie sa pot sa compar ziua asta stupida cu "Ploaie în luna lui Marte" a lui Nichita. Nu, nu, nu.. Noi suntem în Octombrie acum. Un nenorocit de Octombrie. Se face aproape anul.. mai am 26 de zile. Stupid.

te-am strâns în brate, în vis.

"Pentru noi timpul să se oprească într-o joi. Si să îl păcălim, să-i dăm drumul din nou și să o ia din loc doar când o fi să ne despărțim!" Într-o joi, da! Într-o joi s-au întâmplat toate. De fapt greșesc, într-o joi au început toate.

-Cine a spus ca anii de liceu sunt cei mai frumoși avea dreptate. Mi-a spus zâmbind în timp ce își mai dădea o șuviță de par după ureche. Ce bine i-a stat parul azi. Mai ca o puteai sa o confunzi cu o păpușă, pe bune!
-Cred ca ai dreptate.. i-am răspuns pierduta încercând sa-mi păstrez zâmbetul ala cu care i-am obișnuit pe toţi. Am mai aruncat o privire pe geamul din spatele ei, soare. Ce prostie! Cica azi ploua, de unde?! Azi a fost frumos afara, chiar prea frumos pentru Octombrie.
Ii dădeam dreptate, vorbesc serios. Doar ca nu în momentul ala; as fi susținut-o oricând, oriunde și în fata oricui dar nu atunci. Nu, pentru ca atunci nu eram în apele mele. Nici acum nu sunt dar asta e partea a doua.
Aparent am supraviețuit cu bine primul an de liceu. Stupid. Am supraviețuit fizic, psihic sunt total alta. De ce? De ce nu știu nici eu, nici ele, nici mama, nici nimeni. Dar dacă ar fi sa întrebe cineva, toţi ar fi de acord ca m-am schimbat. In bine sau în rău, fiecare cu părerea.

Nu! Nu mai cred în dorințe. De ce? Simplu.
Am găsit un blog vechi de al meu și implicit o postare veche. Din 15 Octombrie anul trecut. Ma plângeam ca nu mai am răbdare pana la ziua mea și acolo am spus ca știu deja ce dorință vreau sa-mi pun și brusc mi-am adus aminte ce dorință mi-am pus anul trecut de ziua mea. Ce credeți?
Nu s-a împlinit.

imbratisarea.

"As fi vrut sa te păstrez în brate asa cum țin trupul copilăriei, întrecut cu morțile-i nerepetate.""-Frumoasă rochie! și-a complimentat singură frumusețea albă, în straturi transparente, lungă pană la genunchii ei firavi ce ii încadra trupul perfect. Si perfect ar fi putin spus, mult prea putin. A făcut câteva piruete ca o balerină veritabilă și s-a lăsat apoi încet pe iarba moale, la fel cum s-ar fi lăsat pe patul de flori pe care dormea în fiecare seară.
Mai visează uneori că se întoarce la ea în zori, că se-ntoarce pe pat de flori. Dar Făt-Frumos al ei e de mult plecat, ancorat în realitatea ce ei ii displăcea atât de mult. Si ce frumos visa la pieptul lui și ce ușor o purta în brate pana la margini de ocean. Ar fi putut dura la infinit căci mana ei pe mana lui era o dulce povara dar acum o lume ii desparte. Cat a durat? O luna. Un an. Zece ani? A uitat de mult răspunsul..
Lumea e ciudata, parca ieri erau convinși ca e îndeajuns de mica încât s-o poată cuceri cu un simplu sărut. Iar azi? Azi nici măcar nu mai vorbim.. azi e prea mare, e lumea-ntreagă intre ei.
-Nu știi niciodată când îți vei găsi locul lume. ii spunea ei strângând-o și mai tare la piept. Ea, dădea calma din cap și se cuibărea mai bine.
-Locul meu e aici. nu știa nimic atunci, absolut nimic.
Nu poate renunța. Ea nu renunța niciodată și el o admira pentru asta. Simte că l-ar dezamăgi profund deși au trecut luni bune de când și-au vorbit ultima oară ca cei doi îndrăgostiți de odinioară. Își evita privirea; lumea dintre ei sunt ochii lor ce refuză să se privească. Trist.
Dar Făt-Frumos ce simte?"

there's a little bit of you in all this.

Bun, Mishi las pe mana ta continuarea. :)
O găsiți aici.

ruinele noastre.

"Ne jucăm de-a casa în ruinele noastre, în ruinele a ceea ce am fost."Scriu, șterg. Scriu, șterg. Scriu, șterg. E un du-te-vino continuu. Nu-mi găsesc cuvintele. E greu, la dracu! E greu să scriu aici. De fapt, e greu să scriu, să-mi găsesc cuvintele. Am o presimțire proastă. Sunt câteva persoane în viata mea pe care pot și eu să le citesc dacă mă mint și una din ele tocmai m-a sunat. Ii tremura vocea. La dracu și cu presimțirile! S-a întâmplat ceva, simt asta.
In altă ordine de idei.. hm, de unde să încep? A, da! Reciteam un blog care îmi place la nebunie și am găsit ceva care în momentul de fată mă caracterizează mult mai mult decât as vrea eu, mult mai mult decât vroiam.
"Dacă lumea ar lua mâine sfârşit eu nu aş muri fericită. Nu am făcut cam nimic interesant cu viaţa mea, deşi am trecut prin multe." Citat luat de aici. Vorbind serios acum, nu cred că am făcut ceva în viata mea de care să fiu mandră. Ceva care în momentul în care o să stau pe scăunelul ăla mic din ultima sală de așteptare și mă holbez la filmul vieții mele cum se derulează să mă facă să mă ridic brusc și să spun: "Da frate! EU am făcut asta. EU am fost acolo! E meritul MEU." Mai am timp, poate. Dar viata merge atât de repede, filmul meu se derulează cu o viteză amețitoare și eu încă nu pot să mă dezmeticesc, încă nu pot să-mi dau seama de ce dracului să mă apuc ca să nu îl scap.

Sunt un trandafir cu spini tăioși. Cu multi, multi, multi, foarte multi spini. Ce-i amuzant este faptul ca pot să renunț la ei dacă vreau, normal că pot. Dar nu vreau. Îmi las spinii ăia tăioși și urâți la vedere, să nu se apropie cineva de mine. Mi-e frică. Mi-e frică, dau înapoi și mă baricadez cât de bine pot. Atât de frică îmi e de suferință, las spinii să își facă treaba. E mai ușor..
Ma uitam azi la mine în oglinda și nu mi-a venit sa cred ce vad. Stăteam acolo în fata oglinzii din Downtown, cu machiajul scurs, cu genele lipite intre ele de la lacrimi, cu fata roșie și ochii cât cepele. Ma uitam pur și simplu la mine și nu-mi venea sa cred ce am ajuns. Eram jalnica, jalnica! Nu mai semănam de loc cu Anca aia pe care obișnuiam sa o cunosc. Cum eram anul trecut în perioada asta și cum sunt acum.. zici ca au trecut ani buni de atunci. Atunci nici măcar nu știam ce-s alea lacrimi, nu știam ce înseamnă sa plângi și sa suferi. Acum? Acum nici eu nu mai știu ce sunt. Nu-mi place oricum de Anca asta patetica. Mi-e rușine cu Anca asta care se da bătuta din orice care plânge la orice rahat și care a uitat cum e sa zâmbească cu adevarat. Cum mi-am permis sa ma schimb atât de mult? Cum?!

o mie și una de nopți.

Într-o nu știu care seara, într-o nu știu care vara, într-un nu știu care bar, într-un nu știu care par stătea liniștită o agrafa superba cu un fluture argintiu cu mici strasuri verzi. Si fata cu agrafa privea pierduta peisajul din fata ei, peisaj care consta doar în prietenii ei povestindu-și unul altuia ce au mai făcut peste zi. Nimeni n-o remarca deși ea sta chiar în fata lor. Nimeni n-o privește deși buzele ei conturează firav din când în când un zâmbet când mai aude vreo poveste interesanta.
Dar pleoapele ii sunt grele și canapelele prea moi. Se lasă la un moment dat pe spate, conștientă ca nu o sa ii simtă nimeni lipsa și închide ochii.
“Hai, trage-ma în povesti de litoral, draga mea unde nu știu cine ești.”
Va rog, nu luați în seama aceasta postare. Sunt gândurile mele care ar fi trebuit împărtășite cu cineva cu mult timp în urma. N-am știut s-o fac, am pierdut șansa și acum am rămas doar cu gândurile astea dezordonate pe care încerc sa le aștern aici.
A, și ca sa nu uit; un mic sfat: cine va spune 'trăiește clipa!' știe de ce va spune asta. Si știu și eu acum de ce mi se tot spunea asta. Păcat ca înțelegem cu adevarat mult prea târziu. :)“Ia un borcan, scrie pe el 'speranțe' și dai și umple.”
Zâmbesc, ma chinui. Tremur când te vad și ma bâlbâi, ca de obicei. Îmi vine sa plâng când ne vad asa, da, n-ai observat nu? Nopțile ma dor, nu știi. Si acum ma chinui sa scriu aici tot ce n-am mai apucat sa-ți spun ție. Ca totul s-a terminat prea brusc, fără nici un preaviz. Incă mi-e frica sa nu ne certam, ironic nu? N-am mai reușit sa deschid folderul cu pozele făcute în perioada asta. Sunt prea multe și oricum, n-as mai reuși sa controlez chestiile alea nenorocite numite lacrimi. Mi-e dor.
Ironic ca vroiam sa închei aceasta postare cu “mi-e dor” pentru ca orgoliul asta prostesc nu m-ar fi lăsat nici în ruptul capului sa recunosc asta. Dar chiar îmi e dor deși poate n-ar trebui, ca poate, doar poate sunt singura fraiera care simte asta. Si dacă e asa eu nu câștig nimic, rămân cu dorul meu și atât. Si atunci? Si atunci ce fac? Ce ar trebui sa fac de aici, ca am ajuns sa fac lucruri stupide, mărunțișuri pe care apoi le regret când stau sa le analizez. :) Din nou, ironic ca nu-ți pun ție întrebările astea. Poate ca mi-e frica de răspuns, poate ca vreau sa vorbim fata în fata și nu avem când, poate.. nu știu. Rămâne doar “poate”. Mi-e dor. Tu de ce nu vrei sa vorbim despre asta?

Si ți-am promis..

Eh postul asta, dragul de el, e pentru Amy. Pentru ca i-am promis ca o sa ii fac un "10 melodii pe care trebuie sa le știi." Sper sa va placa și vouă, nu doar ei. :D

1. Proconsul - Cerul
2. Spitalul de urgenta - Fluturi
3. Direcția 5 - Povestea noastră
4. Celine Dion - I surrender
5. Scorpions - Daddy's girl
6. Rihanna - Cry
7. Holograf - Dragostea mea
8. Alb Negru - Amintiri
9. Ana Maria - Dar cine știe?
10. The Script - Break even

Si sunt doar o parte; le-am pus doar pe cele din playlist-ul actual. Bun, bun. Ma retrag acum la muzica mea și la pozele mele. Noapte bunaaaa!

eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

Deja este trei Octombrie. Hm, ciudat. A trecut deja prima luna de toamnă și parca nu m-am schimbat de loc. Parca sunt în același loc ca acum o luna. N-am avansat nici măcar un pătrățel nenorocit. Dau cu zarul și parca nu vor sa se rotească. Prinsa în jocul acesta stupid de 'Nu te supăra frate!' și nu dau semne ca ma apropi de final.Si când plouă afarăăăăă, stau cu poza ta la geeeaam. Si când plouă afarăăăăă.. Te săruuuut. Melodia asta îmi bubuie în căști de trei ore, în continuu. Îmi ridica moralul și în același timp îl izbește de pământ fără milă, toate astea de trei ore. Ritmul ma face sa vreau sa dansez iar versurile ma omoară efectiv. Asa ca singurul lucru pe care îl pot face în momentul asta e sa stau liniștită, sa ascult melodia și sa îmi rod o alta unghie.

"Amintirile nu ne mai pot omorî, cel mult pot face o rană să doară şi să sângereze din nou." Spunea cineva, cândva, prin Mai. Si ce se întâmplă dacă de la rana aceea dureroasa se pierde prea mult sânge? O dam în hemoragie și de la hemoragie se moare, corect? Si atunci ce facem? Ca în final, am murit de la prea multe amintiri. Si parca o aud pe profa de psiho în fundal cum repeta ca totul e stocat în subconștient și ca pe unele le uitam pentru a face loc altor amintiri. Si atunci dacă tot le uitam la un moment dat de ce ne mai batem capul cu ele acum? De ce le aducem în discuție iar și iar. De ce nu putem sa dormim din cauza ca revin prea brusc și prea violent în mintea noastră? Uite, cel mai rău urăsc chestia asta.. ca ne bântuie amintirile. Îmi aduc aminte ca mai de mult, prin Iulie n-am dormit o seara întreagă pentru ca mi-am amintit ceva și n-am mai reușit sa închid ochii fără sa îmi revină imaginea aceea în minte.
Ce o sa ne facem cu amintirile astea?