pentru ca mereu sunt ultimul apel.

"I still remember everything,

that old December,

the fears,

the cold.

I really wonder how you feel

on these nights,

so alone."

Îți mai aduci aminte de mine? Sunt doar o umbra acum. O umbra care iubește. Ironic. Alergam după niște umbre cândva acum am ajuns și eu una din ele. Viata nu e întotdeauna cum vrem noi sa fie. Ne certam. Plângem. Si uneori renunțăm. Dar undeva înauntru, încă știm ca e dragoste. Eu încă nu pot sa renunț. De fapt, pot dar nu vreau.
Regreți? Ca m-ai ținut vreodată de mana? Ca ai stat lângă mine? Nu o sa uit și nu o sa te uit. Nu știu dacă o sa citești vreodată asta și nu știu dacă o sa mai vorbim vreodată despre asta dar eu tot simt nevoia sa o spun, o sa aștept. Pot sa aștept. Ma întreb uneori dacă îți pui mâinile în cap când realizezi ca te-ai pricopsit cu una ca mine, care nu poate sa dea drumul lucrurilor asa ușor. Si eu fac asta uneori, când ma gândesc ca am dat de tine care ești în stare sa te prefaci ca totul e perfect chiar și când nu e.

Dar n-o sa ma poți ierta, oricât ai încerca. Si n-o sa te mai pot uita, oricât de mult as vrea. Si știi ceva? Tot n-o sa pot trece mai departe indiferent cât de mult îmi trebuie mie sa fac asta. Dar pana la urma toată asta e prostia mea, ca nu am stat dracului în banca mea și m-am agitat eu atâta ca sa ce?! Sa ce ma? Sa te ajut pe tine, da, da, da. Cica scopu' scuza mijloacele. Pe dracu' le scuza. Trebuia sa stau dracului în banca mea și sa nu fac nimic. Era mai simplu.
Simplu.. de ce nu e totul simplu?!