și tu vei rămâne numai a mea!

Ploaie. Nu suport când plouă; nu mă suport. Parcă stropii reci ai lui Octombrie știu să scoată tot ce-i mai rău din mine. Sufletul meu se scurge și el o dată cu lacrimile cerului, exact ca un fard pe o fată rea. Nu asa mi-am imaginat-o.
Toamna vreau să spun.
Credeam că o să fie mai, nu știu, mai frumoasă, mai plină de noutăți. Nu mă așteptam la o vreme urată tot timpul. Nu-mi amintesc să fi fost asa și anul trecut. De fapt chiar n-a fost! Am o poză dintr-un Octombrie târziu, în Tineretului. Si eram un zâmbet toată și era soare afară și tocmai dădusem primul meu test la logică. Si știu că i-am dat foc, acolo pe treptele acelea de piatră. Si știu că eram cu M. și A. Toate luasem un patru mare cât noi. Doamne! Ce vremuri bune au fost.
Dar mai bine revin în prezent și cât mai repede dacă se poate; nu-mi face bine să rămân prea mult în trecut. Mă apucă nostalgia aia nasolă. Zău ca-i ca raia.Si dacă stau în fata ta privindu-te pierduta ce o sa crezi? M-ai lua în brate dacă as începe sa plâng, ma întreb.
Sunt o proasta!
Dumnezeule! Eu acum realizez ce stupida pot sa fiu. Ca încă sper ca o idioata. Îmi tremura piciorul; e semn de slăbiciune. Ca sa vezi ce comedie! Iar m-au cuprins grijile. Doamne, nu mai scap o data de ele. Da, au dreptate. Da, îmi fac mult, mult prea multe griji.
Hai, v-am lăsat cu lamentările mele. Pa!