o mie și una de nopți.

Într-o nu știu care seara, într-o nu știu care vara, într-un nu știu care bar, într-un nu știu care par stătea liniștită o agrafa superba cu un fluture argintiu cu mici strasuri verzi. Si fata cu agrafa privea pierduta peisajul din fata ei, peisaj care consta doar în prietenii ei povestindu-și unul altuia ce au mai făcut peste zi. Nimeni n-o remarca deși ea sta chiar în fata lor. Nimeni n-o privește deși buzele ei conturează firav din când în când un zâmbet când mai aude vreo poveste interesanta.
Dar pleoapele ii sunt grele și canapelele prea moi. Se lasă la un moment dat pe spate, conștientă ca nu o sa ii simtă nimeni lipsa și închide ochii.
“Hai, trage-ma în povesti de litoral, draga mea unde nu știu cine ești.”
Va rog, nu luați în seama aceasta postare. Sunt gândurile mele care ar fi trebuit împărtășite cu cineva cu mult timp în urma. N-am știut s-o fac, am pierdut șansa și acum am rămas doar cu gândurile astea dezordonate pe care încerc sa le aștern aici.
A, și ca sa nu uit; un mic sfat: cine va spune 'trăiește clipa!' știe de ce va spune asta. Si știu și eu acum de ce mi se tot spunea asta. Păcat ca înțelegem cu adevarat mult prea târziu. :)“Ia un borcan, scrie pe el 'speranțe' și dai și umple.”
Zâmbesc, ma chinui. Tremur când te vad și ma bâlbâi, ca de obicei. Îmi vine sa plâng când ne vad asa, da, n-ai observat nu? Nopțile ma dor, nu știi. Si acum ma chinui sa scriu aici tot ce n-am mai apucat sa-ți spun ție. Ca totul s-a terminat prea brusc, fără nici un preaviz. Incă mi-e frica sa nu ne certam, ironic nu? N-am mai reușit sa deschid folderul cu pozele făcute în perioada asta. Sunt prea multe și oricum, n-as mai reuși sa controlez chestiile alea nenorocite numite lacrimi. Mi-e dor.
Ironic ca vroiam sa închei aceasta postare cu “mi-e dor” pentru ca orgoliul asta prostesc nu m-ar fi lăsat nici în ruptul capului sa recunosc asta. Dar chiar îmi e dor deși poate n-ar trebui, ca poate, doar poate sunt singura fraiera care simte asta. Si dacă e asa eu nu câștig nimic, rămân cu dorul meu și atât. Si atunci? Si atunci ce fac? Ce ar trebui sa fac de aici, ca am ajuns sa fac lucruri stupide, mărunțișuri pe care apoi le regret când stau sa le analizez. :) Din nou, ironic ca nu-ți pun ție întrebările astea. Poate ca mi-e frica de răspuns, poate ca vreau sa vorbim fata în fata și nu avem când, poate.. nu știu. Rămâne doar “poate”. Mi-e dor. Tu de ce nu vrei sa vorbim despre asta?