eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

Deja este trei Octombrie. Hm, ciudat. A trecut deja prima luna de toamnă și parca nu m-am schimbat de loc. Parca sunt în același loc ca acum o luna. N-am avansat nici măcar un pătrățel nenorocit. Dau cu zarul și parca nu vor sa se rotească. Prinsa în jocul acesta stupid de 'Nu te supăra frate!' și nu dau semne ca ma apropi de final.Si când plouă afarăăăăă, stau cu poza ta la geeeaam. Si când plouă afarăăăăă.. Te săruuuut. Melodia asta îmi bubuie în căști de trei ore, în continuu. Îmi ridica moralul și în același timp îl izbește de pământ fără milă, toate astea de trei ore. Ritmul ma face sa vreau sa dansez iar versurile ma omoară efectiv. Asa ca singurul lucru pe care îl pot face în momentul asta e sa stau liniștită, sa ascult melodia și sa îmi rod o alta unghie.

"Amintirile nu ne mai pot omorî, cel mult pot face o rană să doară şi să sângereze din nou." Spunea cineva, cândva, prin Mai. Si ce se întâmplă dacă de la rana aceea dureroasa se pierde prea mult sânge? O dam în hemoragie și de la hemoragie se moare, corect? Si atunci ce facem? Ca în final, am murit de la prea multe amintiri. Si parca o aud pe profa de psiho în fundal cum repeta ca totul e stocat în subconștient și ca pe unele le uitam pentru a face loc altor amintiri. Si atunci dacă tot le uitam la un moment dat de ce ne mai batem capul cu ele acum? De ce le aducem în discuție iar și iar. De ce nu putem sa dormim din cauza ca revin prea brusc și prea violent în mintea noastră? Uite, cel mai rău urăsc chestia asta.. ca ne bântuie amintirile. Îmi aduc aminte ca mai de mult, prin Iulie n-am dormit o seara întreagă pentru ca mi-am amintit ceva și n-am mai reușit sa închid ochii fără sa îmi revină imaginea aceea în minte.
Ce o sa ne facem cu amintirile astea?