avion.

Music: The 1975 – You
Gânduri: “I’m honestly not a bad person, my heart is in the right place; it’s just that my head isn’t.”
— Adam Zucconi

Pe vremea când avioanele însemnau că cineva mă poartă în gând și orele fixe îndeplineau dorințe, eu îmi desenam visurile cu cretă colorată pe asfalt.
Acum acel asfalt e spălat de ploi și abandonat. Creta e uitată într-un sertar iar ceasurile și-au pierdut magia.

Mi-am irosit dorințele și avioanele nu-mi mai spun nimic, își văd de destinație.

arămiu.

Music: Poets of the Fall - Cradled in Love
Gânduri: “I have lost and loved and won and cried myself to the person I am today.”
— Charlotte Eriksson

Căldură şi linişte. Mă simt ca un copil mic cu mâinile încleştate de fusta mamei, mă simt în siguranţă.
Sufletu-mi se odihneşte liniştit pe pătură în timp ce eu citesc în pace. E linişte şi vântul îmi răsfiră cuminte părul. Iubesc perioada asta mai mult decât orice. Or să vină ploi mărunte şi rafale calde ce vor coase un covor de frunze pe asfalt, or să vină nopţi cufundate în miros de ceai şi iubire şi am să simt totul mai profund, mai intens. Dar acum citesc netulburată la umbra pomilor încă verzi în timp ce sufletul meu se odihneşte obosit de cât a alergat în vara ce acum se apropie de final.
Septembrie îşi aşteaptă liniştit rândul cu nostalgia şi parfumul lui. Începutul lui Septembrie a fost întotdeauna special pentru mine, mereu mi-a alinat grijile şi mi-a adăpostit visurile căci la fiecare început de toamnă îmi pun noi dorinţe şi îmi conturez timid noi iluzii.
În acest Septembrie îmi doresc doar două lucruri: iubire şi înţelepciune. Îmi doresc să pot să văd mai limpede lucrurile în care merită să-mi vărs părţi din suflet, îmi doresc să nu mă mai las păcălită de măşti şi nu în ultimul rând, îmi doresc să pot cumva să ofer la fel de multă iubire pe cât primesc din partea oamenilor minunaţi care mă înconjoară.
YourippedmeintopiecessosmallIwasn'tsureIstillexisted.

stele.

Music: Kanye West - Heartless
Gânduri: “I only write when I am falling in love, or falling apart.”
— e.s.

Balansoar. E seară şi puţin răcoare şi eu îmi strâng puţin mai mult puloverul pe mine. Încet, încet mi se linistesc gândurile şi pot să privesc stelele fără să îmi întunece ceva vederea. E senin şi fiecare stea sclipeşte liniştită.
Am atâtea cuvinte în mine şi atâtea idei dar uneori nu ştiu să le exprim, nu ştiu cum să le adun, să le leg, să-mi fac un şirag şi să-l port la gât. Am atâtea imagini în cap şi mi-e teamă că nu am să le pot exprima vreodată.
Am un zbucium în mine, am o pasăre ce vrea să iasă la lumină, să-şi întindă aripile şi să zboare spre zenit.

tren.

Music: Marina And The Diamonds - Lies
Gânduri: “You learned to run from what you feel, and that’s why you have nightmares. To deny is to invite madness. To accept is to control.”

M-am rătăcit. Sunt pierdută undeva pe o stradă liniștită și nu-mi pot găsi drumul spre casă. Am alergat cu sufletul meu de mână până aici. Mi-a spus: "Hai cu mine, hai într-o aventură!" și am mers cu el.
Acum am rămas doar eu cu prietenul meu bun, vântul. Mi-a răsfirat părul ușor în semn de "descurcă-te". Nu mă poate ajuta mai mult de atât dar e plăcut să știu că nu sunt singură pe strada asta. Deşi vântul nu-mi stă tot timpul alături.
Este un contrast incredibil între nevoia mea aprigă de a smulge copacii din rădăcini, nevoie pe care am avut-o doar cu câteva zile în urmă și calmul ce îl găsesc pe strada asta.
O fată cu ochi de ciocolată îmi face semn să o urmez. Poate trebuie să renunț cumva la obiceiul ăsta copilăresc de a mă lua după oricine îmi stârnește puțin interesul însă acum sunt singură și mereu am fost într-o fugă să scap de senzația de singurătate. Ironic este că la finalul zilei îmi dau seama că îmi place de fapt să-mi ascult uneori singură muzica, să-mi împart uneori cafeaua doar cu gândurile mele și să îmi petrec drumul cu metroul scriind sau citind în liniște. Și totusi mi-e groază de singurătate și abandon.
Ochii de ciocolată m-au condus la gară. Am privit-o mirată și mi-a zâmbit. Un deget subțire îmi indică trenul ce mă va duce la Sibiu. Superb și viu și departe de casă, asta îmi inspiră orașul ăsta.
"Ia trenul!" îmi spune și dispare.

liber.

Music: Alexandru Andries - Cea mai frumoasă zi
Gânduri: “Years of love have been forgot
In the hatred of a minute”
— Edgar Allan Poe, “To”

M-am plimbat pe poteca trecutului şi am citit vechi poveşti. N-am ştiut dacă să plâng sau să râd aşa că n-am avut nicio reacţie. Poate că şi ăsta e un semn.
Câte prostii, câte greşeli, câte lucruri neînsemnate pe care eu le consideram importante. Eram copil naiv şi ameţit, eram influenţabilă şi credeam că totul contează şi că totul trebuie notat, înregistrat.
V-am păstrat în dulapul meu lângă primăverile încheiate şi trandafiri uscaţi legaţi cu fire mov. V-am ţinut aproape de sufletul meu crezând că merită, că o să însemne ceva pentru voi. Rupeam din mine ca să le fie altora bine, eu nu existam, mă faceam mică doar ca să îi mulţumesc pe alţii. Ce copil! Suflete, ţie ţi-am scris ani de-a rândul chiar şi dupa ce ai rămas doar o fantomă, o simplă idee a persoanei ce erai odată.

***
"Eram naiv şi eu şi ştiam să te cred."
Mi-am dat seama acum că nu are rost să te agăţi de oameni care nu te înţeleg, care nu dau doi bani pe tine. Este ciudat, un singur cuvânt m-a facut să tresar, un cuvânt m-a făcut să realizez ce oarbă am fost. Eram "tristă" că scriam aici ce-mi trecea prin minte? Eram "tristă" că-mi exteriorizam sentimentele şi le aranjam într-un mănunchi de cuvinte frumos alese? Sau eram "tristă" pentru că nu eram ca voi, că simţeam totul prea profund şi că îmi păsa prea mult?
Mă cert singură acum, desigur. M-am desprins de voi, mi-am luat zborul şi nu am fost vreodată mai fericită. Dar n-am să vă şterg, am să vă las aici închişi între aceste rânduri drept mărturie.

cerc.

Music: The Civil Wars - Dust To Dust
Gânduri: "But you see, there is a graveyard in my mouth filled with words that have died on my lips."

"O săgeată nu poate fi lansată decât dacă o tragi înapoi şi o forţezi." Frumos spus. Nu-mi amintesc unde am citit asta sau cine a spus-o, însă îmi place. Îmi lasă impresia că indiferent prin ce treci în viaţă, mereu vei fi lansat în faţă, vei trece peste. Dupa atâta tăcere reuşisem să-mi adun câteva gânduri într-un mănunchi şi eram hotărâtă să le aştern aici. Mi-au scăpat însă, aşa cum au făcut adesea în ultima perioadă. M-am gândit la păsări şi cărţi care te fac să plângi, tatuaje şi săgeţi, curaj, pierdere şi teamă. Vreau să fiu mândră şi curajoasă şi să nu mai las cuvintele să-mi piară pe buze înainte să le pot pronunţa. *** 12 iunie 2012.
"Nu ierta dacă nu eşti pregătit să uiţi." Îmi amintesc acum de sfaturile unei vechi prietene. În momentul acesta îmi pare rău că n-am întrebat-o ce se întâmplă dacă vreau să uit dar nu sunt pregătită să iert. *** Am găsit aceste rânduri scrise de mine prin 2012 într-un caiet prăfuit de geografie. M-a bufnit râsul. Iată, cititorule, de ce nu reuşeam eu în clasa a unsprezecea să reţin toţi munţii ce se găsesc în China.

pure.

Music: Ellie Goulding - Explosions
Gânduri: “Stop fighting yourself and start fighting for yourself.”

Văd o copilă cu ochi naivi şi părul în vânt ce trece alergând pe lângă mine. E vară, e atât de cald încât totul pare suspendat iar parfumul ce-l lasă în urmă îmi aminteşte de mare, de briză, parfum, ochi închişi, vânt, aşa că fug după ea.
Nu ştiu încotro mă duce, nu ştiu de ce aleargă însă o urmez orbeşte pe străzi uitate de timp şi în cale îmi ies vechi fantome, chipuri pe care le-am dat uitării. Nu le dau importanţă, nu mă pot atinge, aşa că îmi continui fuga nebunească şi o văd pe copilă cum intra într-o clădire şi mă opresc. Nu vreau. E rece şi prăfuit dar ea intră fără nicio problemă, de parcă locul acela e altarul ei, protejat, sfânt. O urmez timidă şi mă conduce pe coridoare lungi, pline de amintiri, pline de praf. Îmi plimb mâna de-a lungul pervazului alb şi încep să-mi amintesc lucrurile pe care am încercat atât de mult să le uit. Şi o văd pe fata cu ochii inocenţi cum aleargă de mână cu tine, suflete, o văd cum scrijeleşte pe bănci versuri aiurea, cum îţi spune că ţi-a văzut inima bătând nebuneşte pe holul de la etajul I. Îl văd pe băiatul meu ars de soare cum închide un dulap, o văd pe copilă cum oftează de la pervaz şi cum varsă lacrimi amare la finalul primului ei an.
Mă simt ca o străină acolo, nu am ce căuta pe coridoarele astea, locul meu nu este aici. Cobor scările şi îmi plimb mâna de-a lungul peretelui pe care o dată trasesem cu degetele pulsul inimii tale şi fug. O închid acolo şi fug. Nu am să mă mai întorc.

atlas.

Music: Lana Del Rey - Blue Jeans
Gânduri: “I will destroy you in the most beautiful way possible and when I leave, you will finally understand why storms are named after people.”

Afară plouă iar ceru-mi pare că se va rupe în două. E frig şi vânt şi ceaiul e singurul în care mai văd speranţă. Afară e oribil şi totuşi îmi place senzaţia, senzaţia că totul stă în ceai, că fiecare celulă şi moleculă din corpul meu este dependentă de căldura ceaiului.
Camera-mi miroase a mandarine şi e bine. În curând o să fiu înconjurată de mirosul familiar de scorţişoară şi vanilie şi măr copt. Totul o să fie bine, asta-mi place să cred.
Vine Decembrie şi în albul zăpezii sale eu văd linişte şi fericire, văd o lume amorţită de iubire şi căldură. În mod paradoxal, Decembrie pentru mine înseamnă căldură. Mi-e bine.

aripi.

Music: Daughter - Youth
Gânduri: “I tried to drown my sorrows, but the bastards learned how to swim.”

Nu mă înţelegeţi greşit, îmi place vara, de fapt, aş putea vorbi o lună întreagă despre cât de bine este vara, însă nu e destul. Nu e destul ca vara să fie anotimpul meu preferat.
Am fost întotdeauna genul acela de persoană care se plimbă fără pic de atenţie pe linia subtire de mijloc dintre... ei bine, dintre orice. Numiţi-mă nehotărâtă, cu capul în nori sau în orice fel doriţi, însă nu pot alege un lucru de sine stătător de care să mă agăţ şi să-mi placă. De fapt, cred că în cei optsprezece ani ai mei, nu am găsit un lucru care să mă mişte în aşa hal încât să simt că-mi fuge pământul de sub picioare dacă n-o să-l am. Nu am avut nicio pereche de pantofi pe care s-o vreau cu disperare şi pe care să-mi cheltui alocaţia pe trei luni, nu am văzut nicio bluză pe care s-o vreau şi s-o port până la destrămare. Cu unele cărţi am mai trăit unele poveşti de dragoste intense dar care s-au consumat într-un final, dar pe care le port încă în suflet. Cu muzica m-am înţeles întotdeauna bine. Avem o înţelegere. Găsesc melodii, mă îndrăgosesc, le ascult până ajung să le urăsc şi apoi trec mai departe la altele. Sunt un Don Juan fără ruşine când vine vorba de muzică, conştientă, desigur, că în cazul meu şi al muzicii nu există reciprocitate.
Mi s-a spus superficială, m-am supărat şi apoi mi-a trecut. De fapt nu mă interesa, ce mă deranjase pe mine a fost faptul că m-am făcut de râs. Plâng până îmi dau sufletul afară şi apoi mă intreb de ce plâng. Poate chiar sunt nebună.
Sunt copilul născut toamna, sunt copilul care iubeşte vremea aceea nesigură, care te bagă în dubii. E cald sau răcoare azi, e nebună sau pur şi simplu diferită? Ah! Acum vreau frunze şi ciocolată cu caramel şi eşarfe simpatice în culori tomnatice.

c'est la vie.

Music: Augustana - Boston
Gânduri: “And when you see me, jump into my waiting arms, kiss my lonely lips.”

Astăzi am făcut curăţenie. În birou şi în suflet. Spun birou şi nu camera mea pentru că în biroul acela, printre sertare şi cărţi au stat înghesuite amintirile ultimilor patru ani. Pentru mine, amintirile cele mai vii pornesc din rândurile scrise în ora de română pe o foaie oarecare dintr-un caiet. Sau la sociologie, sau geografie când nu eram atenta la femeia masiva din spatele catedrei, sau la franceză când scriam postări pentru blog.
Am aruncat aproape tot. Am făcut teancuri, teancuri şi le-am etichetat cu "de aruncat" şi într-adevăr le-am aruncat. Nu m-am gândit de două ori înainte să fac asta, chiar dacă mereu am fost genul de persoană care se uită de două, trei, chiar patru ori înapoi până să se decidă dacă lasă totul în urmă. Şi am lăsat, fără regrete.
Însă două foi nu am fost în stare să arunc. Două foi rupte din două agende diferite, scrise la distanţă de 3 ani. O foie marchează începutul a ceva foarte important pentru mine şi cealaltă sfârşitul altui lucru ce a însemnat foarte mult la un moment dat. Bănuiesc că nu este indicat pentru suflet să te ataşezi foarte tare de amintiri. Dar bănuiesc că nu e bine nici să treacă momentele pe lângă tine fără să îţi încleştezi pumnul măcar în jurul uneia.
Astăzi sunt mândră de mine.

greu.

Music: Mumford and Sons - Babel
Gânduri: zori de zi

Este greu, într-adevăr, să te reinventezi. Sau, nu ştiu, mie îmi este greu să mă reinventez. Cel puţin acum.
De mici copii suntem întrebaţi de mătuşile amuzate de drăgălăşenia noastră "Ce vrei tu să te faci când o să fi mare?" Şi în momentul acela, fără să stăm pe gânduri, răspundem prompt: doctor, actriţă, om de ştiinţă, profesoară sau cântăreaţă. Eu am spus egiptolog şi toată lumea a fost fericită. Nu ştiu acum dacă fericirea lor provenea de la acest cuvânt, poate prea mare, pentru un copil de 6 ani, sau poate pentru că erau mulţumiţi că banii daţi pe cărţile de la RAO din seria LaRousse junior şi Ce şi cum, nu au fost aruncaţi pe fereastră, însă vestea şi determinarea mea i-au făcut fericiţi.
Dar nu puteam rămâne un copil de 6 ani pentru totdeauna. Fetiţa a crescut iar în clasa a 5a, dupa ce a primit câteva roluri de povestitor în cadrul unor spectacole organizate de şcoală, a anunţat foarte serios că ea vrea să se facă actriţă. Apoi a venit clasa a şasea şi am auzit un cuvânt interesant şi am mai auzit că dacă lumea o să te cunoască după acest cuvânt nou, o să câştigi mulţi bani. Aşa că am aruncat visul de a deveni actriţă în cutia cu "copilării" şi am rectificat: "O să fac Facultatea de horticultură!" Desigur că această fază a trecut rapid şi am început să scriu. Orice. Povestiri, îmi notam visele, îmi imaginam interviuri şi mă prefăceam că prezint ştirile şi, desigur, nelipsitul jurnal. Şi atunci am ştiut. În clasa a opta eram deja sigură: o să ajung o jurnalistă cunoscută, am să scriu şi o carte şi am să schimb cumva mentalitatea asta stupidă a presei din zilele noastre. Şi apoi am intrat la liceu. Au apărut schimbări, au apărut noi priorităţi însă viitorul mă aştepta încă zâmbind, cu un pix şi o foaie pe birou. În clasa a zecea am cochetat cu ideea unei cariere în psihologie însă ideea a fugit la fel de repede cum a venit. Tot cel mai bine mă simt cu pixul în mână, sau, în fine, cu degetele lipite de tastatură în cazul de faţă. În timp ce urmam nişte cursuri de jurnalism în clasa a unsprezecea am ştiut că trebuie să merg mai departe cu această pasiune.
În clasa a doisprezecea am încasat o minunată lovituă sub centură. Cineva mi-a povestit despre Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. Mi-a plăcut, chiar m-a încântat ideea, mai ales că în generală avusesem o adevărată pasiune pentru limba japoneză. Aşa că i-am spus mamei că mi-ar plăcea să încerc. Ea a înţeles că renunţ la Jurnalism şi a respirat uşurată. Lucru ce mi s-a părut foarte ciudat. Aşa că am ruga-o să îmi explice. Şi uite aşa, am aflat că familia mea nu ar fi fost de acord cu ideea mea de a urma Jurnalismul. Aşa că, un an întreg, de dragul lor am încercat să mă axez pe FLLS.
Şi iată-mă astăzi, cu o săptămână până la admiteri, în plină sesiune de înscrieri la facultate, stau şi tastez, gândindu-mă că dacă îmi aştern cumva negru pe alb gândurile o să găsesc un minunat fir roşu de care o să trag şi o să-mi aranjeze toate gândurile frumos, în ordine, eventual îmi mai face şi un ceai.
Şi atunci, mă gândesc, ce-i mai bine de făcut? Am o aşa vraişte în cap încât aprope că mi-e frică să ies mâine din casă; şi mâine am stabilit că mă duc să mă înscriu.