greu.

Music: Mumford and Sons - Babel
Gânduri: zori de zi

Este greu, într-adevăr, să te reinventezi. Sau, nu ştiu, mie îmi este greu să mă reinventez. Cel puţin acum.
De mici copii suntem întrebaţi de mătuşile amuzate de drăgălăşenia noastră "Ce vrei tu să te faci când o să fi mare?" Şi în momentul acela, fără să stăm pe gânduri, răspundem prompt: doctor, actriţă, om de ştiinţă, profesoară sau cântăreaţă. Eu am spus egiptolog şi toată lumea a fost fericită. Nu ştiu acum dacă fericirea lor provenea de la acest cuvânt, poate prea mare, pentru un copil de 6 ani, sau poate pentru că erau mulţumiţi că banii daţi pe cărţile de la RAO din seria LaRousse junior şi Ce şi cum, nu au fost aruncaţi pe fereastră, însă vestea şi determinarea mea i-au făcut fericiţi.
Dar nu puteam rămâne un copil de 6 ani pentru totdeauna. Fetiţa a crescut iar în clasa a 5a, dupa ce a primit câteva roluri de povestitor în cadrul unor spectacole organizate de şcoală, a anunţat foarte serios că ea vrea să se facă actriţă. Apoi a venit clasa a şasea şi am auzit un cuvânt interesant şi am mai auzit că dacă lumea o să te cunoască după acest cuvânt nou, o să câştigi mulţi bani. Aşa că am aruncat visul de a deveni actriţă în cutia cu "copilării" şi am rectificat: "O să fac Facultatea de horticultură!" Desigur că această fază a trecut rapid şi am început să scriu. Orice. Povestiri, îmi notam visele, îmi imaginam interviuri şi mă prefăceam că prezint ştirile şi, desigur, nelipsitul jurnal. Şi atunci am ştiut. În clasa a opta eram deja sigură: o să ajung o jurnalistă cunoscută, am să scriu şi o carte şi am să schimb cumva mentalitatea asta stupidă a presei din zilele noastre. Şi apoi am intrat la liceu. Au apărut schimbări, au apărut noi priorităţi însă viitorul mă aştepta încă zâmbind, cu un pix şi o foaie pe birou. În clasa a zecea am cochetat cu ideea unei cariere în psihologie însă ideea a fugit la fel de repede cum a venit. Tot cel mai bine mă simt cu pixul în mână, sau, în fine, cu degetele lipite de tastatură în cazul de faţă. În timp ce urmam nişte cursuri de jurnalism în clasa a unsprezecea am ştiut că trebuie să merg mai departe cu această pasiune.
În clasa a doisprezecea am încasat o minunată lovituă sub centură. Cineva mi-a povestit despre Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. Mi-a plăcut, chiar m-a încântat ideea, mai ales că în generală avusesem o adevărată pasiune pentru limba japoneză. Aşa că i-am spus mamei că mi-ar plăcea să încerc. Ea a înţeles că renunţ la Jurnalism şi a respirat uşurată. Lucru ce mi s-a părut foarte ciudat. Aşa că am ruga-o să îmi explice. Şi uite aşa, am aflat că familia mea nu ar fi fost de acord cu ideea mea de a urma Jurnalismul. Aşa că, un an întreg, de dragul lor am încercat să mă axez pe FLLS.
Şi iată-mă astăzi, cu o săptămână până la admiteri, în plină sesiune de înscrieri la facultate, stau şi tastez, gândindu-mă că dacă îmi aştern cumva negru pe alb gândurile o să găsesc un minunat fir roşu de care o să trag şi o să-mi aranjeze toate gândurile frumos, în ordine, eventual îmi mai face şi un ceai.
Şi atunci, mă gândesc, ce-i mai bine de făcut? Am o aşa vraişte în cap încât aprope că mi-e frică să ies mâine din casă; şi mâine am stabilit că mă duc să mă înscriu.