și el fuge iubind, de coasa; moartea din greșeli.

eseu.(Pentru Emmishor.)

Si te privea timid cu ochii goi, de ciocolata. Si aștepta dar tu nu ai realizat ce, nici măcar nu te gândeai la asta. De ce n-a făcut nimic ma întrebi acum? Pentru ca o țineai în brate, de aceea. Pentru ca ii era bine, pentru ca erai acolo. Si pentru ea era îndeajuns sa te știe acolo lângă ea, sa te știe fericit. Dar eu te întreb pe tine acum, tu de ce n-ai făcut nimic? Când o priveai asa, când ii aruncai priviri clandestine și parca și tu așteptai ceva. Ştiai ca ea nu o sa facă nimic, de ce ai riscat? Toată viata ta ai mers pe riscuri, de ce nu ai încercat măcar o data sa nu faci lucruri nesăbuite și sa fii putin mai atent? Ca poate acum nu vei mai afla niciodată toată dragostea ce vroia sa ți-o dăruiască fără sa ceara nimic în schimb. Dar nu e timpul pierdut, nu încă.(Iartă-ma ca nu am reușit sa scriu un eseu mai lung. Nu mai știu ce sa spun, mai ales după ce mi-ai povestit :) Îmi pare rău.)

acesta e cântecul ce ți-l dedic.

eseu.(pentru Amy)

Si se făcea ca eram într-un Septembrie târziu. Un Septembrie ca oricare altul, un Septembrie, de ce nu, ca acesta. Si ea se plimba singura cu tramvaiul. Nu o mai durea nimic, nici ca ar mai fi simțit ceva ca sa poată realiza măcar putin durerea. Caci se înșelase amarnic când a sperat la un alt Septembrie în ploaie. Si zâmbea amar când privea copacii uscați și bătrâni. Tramvaiul își continua drumul monoton, alene printre clădiri și copacii uitați de timp și ea încearcă din greu sa-și tina lacrima din coltul pleoapei. Nu e ploaia aici sa-i ascundă lacrimile. Incă așteaptă sa-l iubească, încă așteaptă sa-l încălzească în iarna ce va veni. Dar clipele trec, greu și monoton ca tramvaiul ce o duce către casa. Ea a uitat drumul către castelul lor și acasă doare.. căci e amintirea lui peste tot. Nu mai vrea sa meargă acolo dar nu poate, nu se poate dezlipi de rama ce încadrează imaginea lui. Rama de pe marginea patului, rama care sta acolo, nemișcată din ziua aceea. Cântecul lor ii e și acum amuțit pe buze, nu poate și nu vrea sa-l șteargă. Sta acolo, parca așteptând ziua când va veni EL și o va lua de mana. O va trage după el și o va duce în parcul lor. Acolo, în ploaie vor cânta din nou.
Ii va prinde mana în a lui și o va trage din ce în ce mai aproape de el. Si atunci când va considera el ca nu mai exista nici un fel de distanta intre ei vor începe sa se miște ușor în pas de vals. Va rade iar de prostiile pe care le spune EA și ii va da iar o șuviță uda de pe obraz. Dar pana atunci mai e și ea își continua drumul cu tramvaiul trist. Așteptând sa mai treacă un anotimp uitat de timp.

as vrea să fiu acum o romanță cu parfum.

'Da, am să mă întorc cândva să alung din preajma ta tot ce-i trist și tot ce-i rău. Si as dori să pot să-ți spun o poveste de pe drum când visam la geamul tău.'

știu eu pentru ce e postul ăsta.

despre..

As avea atat de multe lucruri despre care sa vorbesc incat nu mi-ar ajunge doua zile de scris continuu. V-as putea spune in detaliu ce visez, ce-mi doresc, pe cine iubesc, ce urasc, ce cuvant nu vreau sa aud, pe cine vreau aproape dar apoi unde ar mai fii farmecul? Si totusi sunt momente in care pur si simplu simt nevoia sa imi spun toata povestea oricui e in stare sa ma asculte. Dar imi tin strans sentimentul acesta, nu-l las sa zburde caci n-am idee unde as putea ajunge cu el lasat liber.
Postul de acum cateva zile a fost pentru mine, postul asta este pentru.. ei bine pentru ce simt. Si intr-o oarecare masura si pentru mine. Caci sentimentele astea sunt ale mele si ale nimanui altcuiva.Cat de greu ar fi sa incepi o postare cu adio.. sau la revedere, e ultimul lucru pe care ti-l dedic? Eu n-as putea, nu m-ar lasa inima sa fac asta pentru nimeni. Cu toate ca am avut intentia asta de atat de multe ori, nu am reusit. Am ajuns sa sterg postarea sau sa nu o postez deloc. Dar daca uneori o postam, ajungeam uneori sa primesc explicatii multumita ei sau am ramas doar cu dubiul uneori. Cum era expresia aceea 'dupa cum iti e norocul'. Dar m-am lasat de sportul asta, e prea riscant si stiu eu prea bine de ce spun asta.
M-am prefacut atat de mult zilele astea incat, pentru o fractiune de secunda, am ajuns si eu sa imi cred minciuna asta pe care o repet si mi-o repet. Ce impresie v-am lasat, ma intreb? Oare chiar credeti asta? Chiar atat de bine sunt in stare sa ma prefac, sa-mi maschez adevaratele sentimente? Uneori chiar ma surprind si pe mine. Stiu, stiu ca mi se citeste blog-ul de unele persoane care au fost atinse de minciuna asta a mea, dar momentan chiar nu ma intereseaza. Si o sa dau publicare si abia atunci o sa incep sa ma framant cu intrebari de genul: 'am facut bine?' sau 'oo Doamne, ce am facut?!' Dar momentan sunt in 'transa' si nu am vreo dorinta ascunsa de a nu publica acest adevar. Nu!
Si ma las purtata usor de versurile melodiei(aici) si tastez in continuare. Cred ca asta se pune drept confesiune, nu? Ah apropo, multumesc Amy ca mi-ai spus de melodie, e absolut superba. Promit ca voi invata s-o cant la chitara si apoi o vom canta amandoua.

'Noi n-am fost niciodata doi
Doar unul singur amandoi
Salbatic cuplu insingurat
Pe care timpul l-a uitat

Noapte la mare, noapte la mare
Buzele tale au gust de sare
Pielea-ti miroase a scoici si a soare
Noapte la mare, noapte la mare
Noapte la munte, noapte carpatina
Buzele tale au gust de rasina
Pielea-ti miroase a flori si a fructe
Noapte la munte, noapte la munte'
(o parte din melodie :x)

asta e pentru mine!

Pentru ca nu ma potolesc niciodata si nici n-o sa o fac. Pentru ca imi place sa rad si imi scot singura ochii seara tarziu cand incep sa realizez ca am avut momente in timpul zilei cand am stat deprimata. Pentru ca nu incetez niciodata sa sper si sa cred in oameni. Pentru ca stiu de ce sunt in stare si o sa le demonstrez tuturor asta foarte curand. Pentru ca sunt atat de schimbatoare. Pentru ca ma apuca cantatul in cele mai ciudate momente si zau daca imi pasa ca ma crede lumea o ciudata. Pentru ca nu pot sa stau locului. Pentru ca sunt rare momentele si rare persoanele care ma fac sa ma opresc si sa stau linitita. Pentru ca ascult de doua ore in continuu 'My life would suck without you'. Pentru ca imi schimb statusul pe messenger atat de des incat si eu pierd numaratoarea. Pentru ca imi iubesc prietenii. Pentru ca imi iubesc scrisul. Pentru ca imi iubesc buzele. Pentru ca imi place la nebunie cand mi se fac poze instantanee. Pentru ca imi place sa ma regasesc in melodii.
Pentru ca m-am subestimat. Pentru ca aproape am reusit sa distrug un mobil in mai putin de un an. Pentru ca mereu radeti de mine pentru asta. Pentru ca am invatat sa am incredere in mine. Pentru ca acum stiu ce vreau. Pentru ca ma holbez la poza aia de jumatate de ora. Pentru am momente cand privesc in gol incat puteti sa jurati ca am probleme mintale. Pentru ca nu imi mai pasa! Pentru ca ma iubesc. Pentru ca iar m-am razgandit la felul in care ma voi tunde data viitoare. Pentru ca inca ai o parte din inima mea. Pentru ca am pus piesa aia pe replay. Pentru ca iar am uitat sa cumpar caietul ala. Pentru ca blogul asta a facut deja doi ani si eu am uitat sa va anunt. Pentru ca nu stiu daca vreau sa vina luni sau nu. Pentru ca mi-am revenit. Pentru ca zambesc. Pentru ca am uitat sa mai lucrez la povestea Mariei. Pentru ca am scapat iar Ipod-ul in cap. Pentru ca vreau mobilul ala!! Pentru ca vreau sa incerc machiajul ala.
Pentru ca postul asta e pentru mine! :>

mi-as dori sa te pot salva.

Am trecut ieri pe la bunica. Am cules un trandafir mai firav din gradina. Era asa prapadit, mi s-a facut mila de el. L-am luat si acum sta intr-un pahar pe birou. M-am obisnuit de mica sa am grija de flori, sa schimb apa florilor o data la doua zile; bunica mea are o gradina. Si cand eram micuta aveam grija de flori cu ea. Mereu plecam acasa cu bratul plin de flori, care mai de care mai colorate. Si ea m-a cam invatat tot ce e de invatat despre flori.
Multumita ei casei mele de vis i s-a mai adaugat o gradina micuta, in spate. Da, in spatele casei, acolo, langa tei-ul acela mare si chiar langa leagan. As avea grija de gradina în week-end si cand voi termina m-as putea aseza in leagan, sau pe balansoarul instalat pe veranda. Tu*(dragostea aia a mea mare, pe care o voi intalni candva) mi-ai putea aduce o cana calda cu ceai de vanilie, preferatul meu de altfel, si te-ai aseza langa mine. Am privi amandoi apusul sub pilota aceea claduroasa pe care am fi cumparat-o in ziua cand ne-am mutat si apoi am adormi imbratisati în balansoar. Nu ne-am trezi decât atunci cand soarele imi va mangaia genele și voi realiza ca am intarziat iar la serviciu. Te-as trezi cu un sarut pe obraz si apoi as fugi grabita la munca.

pss, pss, auzi domnisoara?

Baa! M-am inselat. Si, exact cum a spus o bloggerita care imi place la nebunie(aici) "melancolia e ca raia, daca te scarpini se extinde." O sa ii dau dreptate si o sa dau dreptate multor alte persoane din viata mea care imi tot spuneau, "ba, mie mi-e dor de tine, ma!" si carora eu le raspundeam sec "pai da ce, nu's aici?!" si raspundeau: "nu ma, nu esti Anca aia pe care o stiu eu. Deci mi-e dor de Anca veche, aia care radea din orice si canta cu mine pe holuri "Am doar 18 ani" si mazgalea bancile in orele de mate cand n-avea ce face. De Anca aia imi e dor mie. Nu-mi place privrea asta de copil trist. Vreau zambetul ala pervers inapoi." (citat, aproape complet, de la Amy)
Imi lipsea curajul, asta imi lipsea mie. Dar m-am intors. Anca is back bitches.revin diseara :*

cenusareasa mea in picioarele goale.

Si ma gândeam ca a mai trecut o vara și ca eu am mai crescut putin(de fapt o sa mai cresc peste câteva lui, dar nu contează asta). Si în mod stupid îmi vine sa plâng când realizez cât de repede trece timpul. Si mai ascult si nenorocirea aia de melodie(a se citi: acea superba melodie) Viva forever, care aproape ma face sa bocesc dacă sunt putin mai atenta la versuri. Deci superb!Am luat o miiica pauza de la eseu. Pentru ca nu pot, sub nici o forma, nu pot sa ii conturez povestea Mariei. Nu reusesc. Nu gasesc un inceput pentru ca eu stiu doar finalul. Si e greu sa faci ceva cunoscand doar finalul povestii, sincer. Am incercat, de ce sa mint, am incercat sa fac ceva dar nu iesea nimic. Pur si simplu imi venea alta idee care automat se contrazicea cu ce gandisem mai devreme si totul iesea o mare varza. Asa ca mai bine iau o pauza, pentru ca stiu prea bine ca mie imi vin ideile astea geniale, sclipirile de moment cand pur si simplu nu ma mai gandesc la poveste. Ironic dar adevarat.


Am răscolit din nou arhivele blog-ului asta acum cateva zile. Arhive care într-un fel sunt o parte din arhivele sufletului meu, pentru ca în ultima perioada aici mi-am pus sufletul pe tava, poate nu complet, poate nu exact cum am vrut dar v-am povestit vouă prin ce treceam. Si m-a apucat rasul când am citit. Dar știți, nu era rasul acela nebun, tipic mie. Nu, era un ras amar, aveam lacrimi în ochi. Eram atât de prostuță, eram atât de mica. Si totuși, nu știu de ce am senzația ca eram "mica" când a trecut doar un singur an.
E stupid ca nu-mi mai aduc aminte lucruri, deși sunt acolo.. sunt însemnate aici. Dar eu nu mai știu la ce m-am referit. A fost o postare, într-un Ianuarie târziu în care am spus: "M-am grabit sa trag concluzii. Asta e clar. Nu mai spun nimic, pa! :)" Dar zău dacă îmi pot aduce aminte la ce m-am referit. Nici nu știu ce simțeam în perioada aia pentru ca nu spuneam de loc ce simt pe atunci.. pur și simplu îmi povesteam ziua. Apoi se lăsă tăcere.. :)) Pe 22 am scris ca am fost pedepsita și apoi n-ați mai auzit nimic de mine pana în Martie, pe patru mai exact si de atunci am scris in fiecare zi(sau nu) pana acum. Si e ciudat, pentru ca in ultimele doua luni eu nu am mai scris nimic.. Si ma scoate din minti chestia asta pentru ca nu am ce citi mai tarziu.
Ah, mai stiti ca va spuneam ca mi-e dor de liceu? -rade- Da, da, nu imi mai e. Urasc ca a inceput, sincer, urasc. Prima zi? Hahaha, ma face sa rad, dezastru total. :)

Au revoir!

fiecare trandafir cu spinul lui. a doua parte.

Ceaiul nu a venit imediat, dar nu a contat. Privea pierduta decorul pub-ului si ofta din cand in cand. Azi era gol, ciudat. De obicei canapelele din piele maro erau goale doar vara, pe la ora asta. Privea absenta peretii pictati si mai zambea cand dadea de o fotografie veche ce ii placea. Toata incaperea era cufundata intr-o penumbra tacuta. Puteai sa vezi orice, dar nu in detaliu. Lumina difuza din camera isi avea si ea efectul. Mereu i-a placut localul acesta, era retras, intim.
"Somewhere in this darkness there's a light that I can't find. Maybe it's too far away.. or maybe I'm just blind.." Tresari cand melodia se schimba brusc. Castile ii alunecasera din urechi in momentul cand se trantise prima oara pe canapea, un obicei vechi de al ei. Erau prea moi pentru a nu face asta. Unul din gesturile copilaresti tipice ei. A gasit, fara exagerare, o gramada de melodii dragute de cand vine aici. Cel sau cea -n-a aflat inca- care se ocupa cu muzica are gusturi destul de bune cand vine vorba de melodii.

Sunetul produs cand tava din metal a atins masuta scunda de cafea a trezit-o din reverie. Aburii ieseau in continuu din cana mare de ceai. Privea absenta la cum se ridicau usor si apoi dispareau in neant la fel de usor cum apareau din cana. A zambit parca pentru ea si si-a tinut capul sus, pentru prima oara in mult timp.
-Am fost o proasta. A fost primul lucru pe care i l-a adresat blondei in timp ce tipa se intorcea cu spatele sa plece catre bar. Blondei, curioasa din fire, i-au slipit ochii pentru o fractiune de secunda si s-a intors pe calcaie catre fata cu ochi de ciocolata. A zambit, Maria i-a zambit la randul ei si a inspirat adanc incat blonda a avut senzatia ca face asta dupa mult timp in care n-a mai respirat de loc.
-Ascult.

fiecare trandafir cu spinul lui. prima parte.

Ningea. Ningea ingrozitor de mult pentru o zi de Februarie tarziu, dar sincer nu ii pasa. Isi vedea linistita de drum fara sa auda nimic. Nu isi auzea pasii calcand brutal pe zapada proaspat asternuta asa cum nu auzea zumzetul creat de oamenii grabiti sa se ascunda de ninsoare. Isi stia drumul si era concentrata pe el, nu o interesa nimic altceva. Trebuia sa ajunga acolo cumva, chit ca ii lua toata noaptea sa traverseze intersectia aia infernala. Trecuse fara probleme de McDonalds' si acum nu o mai despartea decat o straduta pustie. A traversat catre partea cealalta fara macar sa se uite daca masinile se oprisera. Nici nu se uitase bine daca se facuse verde sau nu.. mai avea asa putin si batutse atata drum sa ajunga acolo incat chiar nu o mai interesa. Vroia sa ajunga cat mai repede acolo. Cu fiecare pas lasa tot mai mult in urma aglomeratia din Piata Romana. Parul ii era ud, caci si-l lasase liber azi, buclat. A pierdut iar o ora in fata oglinzii azi dimineata, cand a mintit-o pe mama sa ca se pregateste pentru scoala.
Incet, incet, incepuse sa nu mai auda nici macar melodia care se repeta de cateva ore bune in ipod-ul ei negru. Din goliciunea ochilor ei am realizat ca nu se gandea la nimic. Sau daca o facea gandul acela disparea subit. Si totusi, ea nu tresarea, nu isi scoase nici macar pentru o fractiune de secunda mainile din buzunar, nu isi aranjase nici macar o singura data parul ud, nu ridicase privirea din pamant nici macar la traversare. Era in lumea ei.

-Te-ai intors. Fata din spatele barului o privea zambind. O stia, clienta fidela.
N-a schitat nici un zambet, nici macar nu a incercat. A dat din cap si s-a indreptat catre canapeaua pe care isi derula zilnic filmul amintirilor din iarna trecuta.
Meniul acela vechi o astepta ca de obicei pe masuta prea joasa pentru gustul ei. Niciodata nu i-a placut dar nu s-a plans. Pe atunci era prea absorbita in conversatiile acelea fara noima ce se purtau de cate ori ajungeau acolo. Acelasi ceai ii facea cu ochiul de fiecare data. Si-a ridicat privirea catre blonda care o intampinase cu cateva minute mai devreme si i-a zambit pentru prima oara in multe zile.
-O Piña Colada.
-Mi-ai zambit. Blonda se apropie de ea si se aseza usor pe canapeaua moale. S-a intamplat ceva bun? Este, pe bune acum, prima oara cand te vad zambind de cand ai inceput sa ne vizitezi.
I-a zambit amar si a dat din cap fara sa raspunda insa. Chelnerita o privi atent si isi puse mana peste a ei.
-E bine atunci. Imi esti draga, daca vrei putem vorbi, ma pricep sa ascult. S-a ridicat sa plece si in timp ce cobora micile scari s-a intors si i-a zambit larg. Sunt aici daca e ceva. Ceaiul vine imediat.

ce zici? asa e c-am ghicit de ce ai venit?

Mi-e dor.
Mi-e dor sa ma plimb cu metroul pana la Stefan cel Mare si sa realizez in ultimul moment ca eu trebuie sa cobor pentru ca sunt prea absoribita de carte. Mi-e dor sa savurez machiatto-ul de la McDonalds, cat ma chinui sa nu-l vars pe hanoracul meu alb in timp ce maresc treptat pasul pentru a nu intarzia la ora. Mi-e dor sa ma hotarasc in ultimul moment sa nu ma mai duc la prima ora. Si asta doar dupa ce am alergat de nebuna prin casa o ora si jumatate pentru ca nu-mi gaseam o bluza sa port, o culoare sa-mi dau pe pleoape si rimelul care iar zacea pe raft la mine in camera si eu il cautam in baie. Mi-e dor sa plec iar tarziu pe usa pentru ca nu-mi gasesc castile care stateau linistite in geanta. Mi-e dor sa o sun pe Miki si sa o anunt ca am urcat in 34 si ca ajung la Hasdeu in zece minute. Mi-e dor sa intru pe Skype cu o jumatate de ora inainte sa plec doar pentru a ii cere o parere legata de parul meu. Mi-e dor sa imi pun alarma sa sune la 9 si apoi sa o aman pana la unsprezece doar pentru ca nu mi-am terminat afurisitul ala de vis inainte sa sune si niciodata sa nu reusesc sa adorm la loc sau sa continui visul acela. Mi-e dor sa ma trezesc dimineata si sa realizez ca iar sunt singura acasa. Mi-e dor sa dau muzica la maxim si sa pun paine la prajit in timp ce storc niste portocale pentru nelipsitul fresh de dimineata. Mi-e dor sa trantesc plictisita ghiozdanul in dulap dupa ce m-am chinuit sa ajung prin zapada, de la poarta liceului pana la etajul unu. Mi-e dor sa stam "la o barfa" pe treptele care duc spre etajul doi, in noptile tarzii de joi, in timp ce o asteptam pe profa de fizica. Mi-e dor sa alerg cu ea in pauze doar pentru a ne holba la orarul lor. Mi-e dor sa stau cu ei la fumat. Mi-e dor sa intru iar tarziu la ora de engleza in zilele de vineri cand ei iar s-au hotarat sa ne tina si dupa pauza. Mi-e dor sa citesc cartile pe sub banca in timp ce profa de logica ne explica despre manipulare si propozitiile categorice.

Si stiti? Cel mai dor imi e sa-mi fie dor de vara.

și în urma mea eu voi lăsa doar ploaia.

Si a venit în sfârșit.
Toamna și iluziile, regretele, iubirile, visele, parfumul ei, e aici. M-am plâns ca îmi era dor de ea acum ca e aici mi-e dor de locurile prin care hoinăream vara asta și de zâmbetele pe care le aruncam oamenilor în parc în zilele mult prea călduroase de Iulie. Copila ciudata ce sunt. Dar nu-i nimic, rămân la convingerea mea ca totul e mai special toamna și ca lucrurile sunt trăite mai intens atunci. Asa ca o sa ma multumesc cu cana calda de cafea cu lapte si cu pulover-ul meu pufos, in timp ce ma apuc sa citesc una din cărțile alea pe care probabil le voi cumpăra cât de curând.

Ma gandeam sa imortalizez cumva ultima zi de vara. Ma gandeam sa fac ceva s-o pastrez pentru ca vara trecuta a fost mult prea frumoasa pentru a nu face ceva s-o pastrez. Sa ii prind parfumul intr-o poza. Si cred ca am reusit, intr-una singura. Un ultim apus de vara. La inceputul lui Iunie imi doream sa vad apusul lui August si rasaritul din Septembrie la mare, pe malul marii.. dar nu s-a putut. Poate anul viitor, poate. Puteti mari imaginea daca dati click pe ea, e mult mai mare. Am prins cum am putut esenta verii intr-o poza ce nu va stii niciodata ce inseamna praful. Poate va face cunostinta doar cu un praf imaginar atunci cand voi vrea sa vorbesc in metafore, dar mai e pana atunci. Cale lunga, cale lunga.
Inca cinci zile. :)

Scuze, n-am vrut sa te sun dar n-am mai rezistat.

Printul din regatul X, fiul regelui Y a întâlnit-o din întâmplare pe prințesa Z. Când era la vânătoare și cerbul a fugit de el parca spunându-i sa-l urmeze. A văzut-o, a plăcut-o, a cunoscut-o, s-a îndrăgostit de ea. A aflat mai târziu ca tatăl ei era cel mai aprig dușman al tatălui sau. Dupa multe piedici și lacrimi printul din regatul X și prințesa Z au câștigat dreptul de a rămâne împreună. Si au trăit fericiți pana la adânci bătrâneți.
Stop, stop, stop. Si? De ce totul se termina aici.. "pana la adânci bătrâneți". De unde sunt ei atât de siguri ca au trăit fericiți pana la adânci bătrâneți? De unde știau ei ca după prima noapte petrecuta împreună prințesa n-a descoperit ca printul avea cel mai enervant sforăit și n-a mai suportat și după câțiva ani a plecat în lume(doar un exemplu).
Vreau sa spun, nu e totul lapte și miere și niciodată nu o sa fie. Dar în basme, dacă ar fi sa luam exemplul meu.. probabil prințesa ar fi plecat în lume nu pentru ca n-a mai suportat ci pentru ca vroia sa găsească un leac pentru sforăit(leac care apropo, as vrea sa mi-l împrumute și mie dacă îl găsește. nu de alta dar tata deja sforărie îngrozitor). Da, ce vreau eu sa spun e ca în basme indiferent câte lucruri sunt împotriva dragostei celor doi, tot timpul unul din ei pleacă în căutarea acelui "ceva" care va extinde "pana la adânci bătrâneți".
Si noi fetele, suntem "crescute" practic cu astfel de basme. In fiecare seara ne este citit un alt basm și apoi alt basm și tot asa. Pana când epuizam toate basmele cu feti frumoși și avem imaginația deja destul de formata și începem sa ne creem noi propriile noastre basme. Si începem sa visam la Prince Charming și ni-l imaginam și îl știm la perfecție. Dar apoi creștem și observam ca imaginea printului devine tot mai neclara. Si ne chinuim sa ne-o amintim și realizam ca ea s-a mulat mai nou pe imaginea băiatului acela drăguț care a apărut pe neașteptate în viata noastră. Si avem senzația ca l-am găsit în sfârșit pe Fat-Frumos și dam uitării vechea imagine a printului, fiind mulțumite de ce avem în fata noastră. Nu e asa?

P.S: Oficial suntem în toamna. :D