aripi.

Music: Daughter - Youth
Gânduri: “I tried to drown my sorrows, but the bastards learned how to swim.”

Nu mă înţelegeţi greşit, îmi place vara, de fapt, aş putea vorbi o lună întreagă despre cât de bine este vara, însă nu e destul. Nu e destul ca vara să fie anotimpul meu preferat.
Am fost întotdeauna genul acela de persoană care se plimbă fără pic de atenţie pe linia subtire de mijloc dintre... ei bine, dintre orice. Numiţi-mă nehotărâtă, cu capul în nori sau în orice fel doriţi, însă nu pot alege un lucru de sine stătător de care să mă agăţ şi să-mi placă. De fapt, cred că în cei optsprezece ani ai mei, nu am găsit un lucru care să mă mişte în aşa hal încât să simt că-mi fuge pământul de sub picioare dacă n-o să-l am. Nu am avut nicio pereche de pantofi pe care s-o vreau cu disperare şi pe care să-mi cheltui alocaţia pe trei luni, nu am văzut nicio bluză pe care s-o vreau şi s-o port până la destrămare. Cu unele cărţi am mai trăit unele poveşti de dragoste intense dar care s-au consumat într-un final, dar pe care le port încă în suflet. Cu muzica m-am înţeles întotdeauna bine. Avem o înţelegere. Găsesc melodii, mă îndrăgosesc, le ascult până ajung să le urăsc şi apoi trec mai departe la altele. Sunt un Don Juan fără ruşine când vine vorba de muzică, conştientă, desigur, că în cazul meu şi al muzicii nu există reciprocitate.
Mi s-a spus superficială, m-am supărat şi apoi mi-a trecut. De fapt nu mă interesa, ce mă deranjase pe mine a fost faptul că m-am făcut de râs. Plâng până îmi dau sufletul afară şi apoi mă intreb de ce plâng. Poate chiar sunt nebună.
Sunt copilul născut toamna, sunt copilul care iubeşte vremea aceea nesigură, care te bagă în dubii. E cald sau răcoare azi, e nebună sau pur şi simplu diferită? Ah! Acum vreau frunze şi ciocolată cu caramel şi eşarfe simpatice în culori tomnatice.

c'est la vie.

Music: Augustana - Boston
Gânduri: “And when you see me, jump into my waiting arms, kiss my lonely lips.”

Astăzi am făcut curăţenie. În birou şi în suflet. Spun birou şi nu camera mea pentru că în biroul acela, printre sertare şi cărţi au stat înghesuite amintirile ultimilor patru ani. Pentru mine, amintirile cele mai vii pornesc din rândurile scrise în ora de română pe o foaie oarecare dintr-un caiet. Sau la sociologie, sau geografie când nu eram atenta la femeia masiva din spatele catedrei, sau la franceză când scriam postări pentru blog.
Am aruncat aproape tot. Am făcut teancuri, teancuri şi le-am etichetat cu "de aruncat" şi într-adevăr le-am aruncat. Nu m-am gândit de două ori înainte să fac asta, chiar dacă mereu am fost genul de persoană care se uită de două, trei, chiar patru ori înapoi până să se decidă dacă lasă totul în urmă. Şi am lăsat, fără regrete.
Însă două foi nu am fost în stare să arunc. Două foi rupte din două agende diferite, scrise la distanţă de 3 ani. O foie marchează începutul a ceva foarte important pentru mine şi cealaltă sfârşitul altui lucru ce a însemnat foarte mult la un moment dat. Bănuiesc că nu este indicat pentru suflet să te ataşezi foarte tare de amintiri. Dar bănuiesc că nu e bine nici să treacă momentele pe lângă tine fără să îţi încleştezi pumnul măcar în jurul uneia.
Astăzi sunt mândră de mine.