the dreaming days.

Imi vine sa urlu. Dar sa urlu la propriu, tare si cat ma tin plamanii - atat cat va fi necesar. Doar ca sa scap de agitatia si de stresul din mine. Sa dau afara si ultima gura de aer si sa uit de toate jegurile de persoane care ma inconjoara. Toti cei care se dau bine pe langa tine doar ca sa afle ceva si apoi iti trag un mare sut in cur si se duc si fac ce se jurau si se cruceau ca nu vor mai face vreodata. Ce ipocriti!
Dar de ce ma mir? Toti ajungem in final persoana care ne juram ca nu vom fi. Aparent unii evolueaza mai repede ca altii. Eu raman asa, uimita - desi n-ar trebui - de minciunile care se zvarcolesc la picioarele mele. O fi de la vreme, eu stiu? dar ma deranjeaza mult prea rau falsitatea azi. Asa ca nu ma mai implic, nu-mi mai pun sperantele in persoane care nu merita, mai ales in fete, aparent noi suntem cele mai predispuse la a injunghia pe la spate.Partea proasta e ca nu putem da vina pe cei care ne ranesc si isi distrug bucatica de incredere pe care le-o acorzi; ci pe noi trebuie sa ne invinuim, pentru faptul ca le-am permis sa se strecoare in spatele nostru si sa ne infiga pumnalul. Dar eu ma intreb, de ce sa mai acordam increderea cuiva atata timp cat suntem constienti ca mai devreme sau mai tarziu unul din ei o sa calce in picioare increderea. Ce ma amuza totusi, este faptul ca exista acele persoane carora, desi ti-au aratat de mii de ori ca n-ar trebui, totusi le acorzi din noi increderea, fara pic de dubiu.
Poate ca ar trebui sa invatam o data si o data sa fim mai critici, sa ne protejam sufletul mai bine, sa nu permitem oricui sa intre acolo si sa distruga tot ce vede cu ochii ca mai apoi sa plece fara sa priveasca o data-n urma si sa lase totul intr-o dezordine de nedescris. Dar cum sa invatam sa nu ne pese si sa nu ne enervam in halul in care m-am enervat eu azi? (17 Martie 2011); istorie.