tu.

Mi-am recitit blogul asta amarat. A fost o ultima incercare de a-mi regasi partea aceea micuta din suflet pe care am inghesuit-o timid intre randurile acestui jurnal prafuit de anii ce au trecut peste el. Sunt ani. Da. Inca imi vine greu sa conturez cu buzele aceasta propozitie care pare atat de ciudata incat uneori ma gandesc ca mai bine nici n-o spun, mai bine nici n-o impartasesc pentru ca e prea ireal sa spun ca trec anii peste mine, cea care se considera un copil.
Ultimele luni au lasat la iveala un suflet ca o foaie de hartie, sifonat si plin de cute, cu colturi indoite si mazgalituri aiurea facute din cand in cand; mazgalituri cu cuvinte ce erau in stare sa deschida un mormant. Dar acum se uniformizeaza totul, nu mai sunt atat de firava ca atunci. Imi place sa cred asta.

Si stiu ca sunteti care inca nu ma credeti. Nu e nimic. Mai avem timp.*