grabeste-te, Decembrie!

Spuneam intr-o perioada ca fiecare anotimp are farmecul lui. Si apoi a venit toamna peste mine. Si am inceput sa-mi fac mustrari de constinta gandindu-ma ca am gresit cand am spus asta, ca am gresit enorm. Dar acum stau si ma gandesc ca am fost absurda cand ma certam pentru ce credeam atunci. Pentru ca fiecare anotimp chiar are farmecul lui. De fapt, cred ca realizam farmecul fiecarui lucru abia in absenta acestuia, sau in momentul cand realizam ca e posibil sa nu se mai intoarca.
Spre exemplu, va amintiti cum a fost iarna trecuta, nu? Zapada peste zapada, a nins pana in luna lui Marte. Nu stiu de ce, dar presimt ca iarna asta nu o sa mai fie la fel. Din foarte multe privinte, dar acum ma refer strict la zapada si toata atmosfera din jurul sarbatorilor. Sigur, o sa mai fie colindatori si magazine colorate si clar o sa fie luminile alea dragute din Piata Romana pana la Unirii. Dar o sa lipseasca zapada. Si pe mine cel putin asta ma convinge ca e iarna intradevar, zapada.
"Unde ne sunt ninsorile de altadata?"

ia-ma de mana, iubitule!

De maine e soare! De maine o sa zambesc mai des, mai larg si fara compromisuri.
Iti promit asta tie, Anca. O sa fie mai bine.

fericire e cerul senin.

Ma si imaginez peste 10 ani.
Nu sunt foarte diferita. Putin mai inalta, poate si cu parul mai lung. Port niste blugi stramti pe picior si niste botine negre cu siret. Am pe mine o camasa in carouri cu manecile suflecate, o geanta nu prea mare -probabil am aruncat acolo o agenda, telefonul, niste pixuri, ipod-ul si castile, un baton de ciocolata, portofelul, o pereche de ochelari si portfardul- si am o agrafa crem in par. Sunt la traversare. Abia am plecat de la birou; e vineri si eu trebuie sa ma intalnesc cu prietena mea sa mergem intr-un pub, undeva. Sunt fericita.

"All along I thought I was learning how to bend not how to break, how to live not how to cry.
But really I've been learning how to die."

ca o stea pe cerul meu.

“Nu trebuie sa-ti fie frica sa visezi putin mai mult, dragule!”

M-am indragostit de Joseph Gordon-Levitt. Ooops! Am spus-o si pe asta.
Ii sta prea bine imbracat in costum!
Bun, ma retrag la filme. :D

unchained melody.

A picat si ultima frunza. S-a desprins usor si a alunecat fara sunet catre asfaltul rece si gol. Oare a durut-o? E frig acolo jos si e rau, e pustiu iar pustiul doare. Deci banuiesc ca a durut-o si pe ea. Orice cadere doare. A fost ultima. Probabil stia asa si a incercat sa-si prelungeasca viata agatandu-se cu disperare de creanga veche si inexpresiva.
Esec. Timpul nu iarta pe nimeni.
Un inger priveste amuzat de pe un nor inalt joaca frunzei cu timpul. Pentru el timpul oricum e o nimica toata. A incetat de mult sa imbatraneasca, a pacalit timpul, nu-si mai face griji acum. Pentru el timpul nu mai exista. A incetat sa mai existe o data cu bataile inimii ingerului in aceea seara de Mai cu aproape 35 de ani in urma. Din cauza unui accident stupid.
Pentru el ultimele clipe de viata ale fetei muribunde din casa cu numarul cincisprezece nu reprezinta nimic. Dar ce copila frumoasa! Nu-si tradeaza varsta, boala o omoara incet de mai bine de 15 ani. Ce expresie angelica. Un chip mai palid spalat de lacrimi si uscat de ger. O ultima gura de aer; se chinuie. O ultima suflare.
Esec. Timpul nu iarta pe nimeni.
Nicole Scherzinger - Happily Never After

si-a spus: "nu privi inapoi!"

Nu cred ca mai vreau asta!
Noiembrie imi intra in vene. E frig; toamna incepe sa-si faca cu adevarat simtita prezenta aici. Cred ca a enervat-o caldura asta cu care s-a luptat pana acum ca sa detina controlul. Esec pentru caldura. E frig.

"Primăvara - atunci când vara şi iarna fac dragoste. Toamna - atunci când ele se despart."

ia-ma în brate, mi-e frig.

Peisaj de toamna. Copaci goi; ma plimb printre ei pierduta-n gânduri. Când au ajuns în halul asta?! Parca ieri alergam prin aceleași locuri și erau plini de frunze verzi și cu coroane impunătoare. Când s-a întâmplat asta?! Nu ieri era final de August și eu zâmbeam fericita către cerul fără nori? Poate cineva sa-mi spuna unde au disparut toate astea?
Cred ca le-am furat eu. Le tin inchise in cutiuta cu amintiri si nu le dau voie sa iasa. Mi-e frica ca o sa zboare in etern si eu o sa raman fara ele. Trebuie sa am grija de ele, sunt prea pretioase. Zborul timid al pasarilor pe cerul azuriu de Iulie a disparut si el. Sta acum timid, inchis in cutie. Caldura serilor tarzii de vara o tin inchisa-n mine. Aleia chiar nu-i mai dau drumul; zambetelor la fel. Sunt mai importante ca orice. E stupid ca sunt la ani lumina distanta desi au trecut doar cateva luni, de fapt doar un simplu anotimp.
Timpul trece prea repede. Asa de repede incat nu apucam sa realizam. Timpul nu iarta nimic si trece peste noi fara sa-i pese ce distruge, ce creeaza sau ce agraveaza. As vrea sa cred ca timpul trece in favoarea mea. Nici nu stiu acum daca e de bine sau de rau trecerea asta a timpului. Nu ma intereseaza ca imbatranesc cu o zi, o luna sau un an. Ma intereseaza doar efemeritatea clipei traite acum si regret fiecare secunda in care nu am zambit si pe care nu am trait-o la maxim. Nu spun acum ca vreau sa fac cine stie ce nebunie in fiecare secunda a vietii mele, doar ca nu vreau sa mi-o petrec stand incruntata si gandindu-ma la ce o sa patesc/ce o sa mi se intample daca.
Apune soarele. S-a mai dus o zi.

".. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent."

înger alterat.

Lasă-mă să plec. Lasă-mă, lasă-mă. Mă atingi cu mâini prea reci, nu înțelegi?! Ai fi fost singura excepție, am vrut să fii singura excepție. Ai plecat. Nu o să mai întreb, nu o să mai privesc în urmă. Sper.
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este sa fii o persoană iubită. Restul depinde de ceilalţi. Dar am mai învățat că s-ar putea ca ceilalți să nu vrea, să nu te vrea. Si atunci ce faci? Că să te îneci în lacrimi nu poţi, că doare. Perna în brate nu vrei s-o mai strângi, că doar nu e el și deja e uda; nu s-a uscat încă. Să te uiți pe pereți e complicat, că te invadează gândurile alea nenorocite și nu-ți mai dau pace toată noaptea. Si atunci ce faci?
Ce tot spun?! Nu vreau să pleci.Pleacă! Nu. Nu-mi da drumul, nu. Rămâi, te rog. Ce fac?!

orașul îngerilor e pustiu în seara asta.

"Marea îmi da mereu înapoi tot ce oamenii mi-au luat."
Cred ca totul incepe sa intre in normal. Dar nu mai e normalul acela obisnuit, e un alt fel de normal. Mai bun, mult mai bun. Parerea mea.
Calm. Totul este parca prea calm. Joia asta a fost ciudata. Si nu pentru ca s-ar fi intamplat ceva rau. Din contra, totul a mers chiar bine azi. Nu a fost una din joile alea cu care eram eu obisnuita. Scarbele alea de zile pe care iti vine sa le scoti din calendar. Nu.
Nu am vazut zambetul ala larg azi si nu am auzit vocea aceea azi si totusi topaiam intr-un picior in timp ce restul cascau.
Oricum, postul acesta l-am facut sa va anunt ca e posibil sa nu mai scriu asa des pe blog, din pacate. Sunt pedepsita. Si asta inseamna ca eu nu prea mai pot sa intru la calculator. Pentru ca, stitu cum e aia, "crima si pedeapsa".

Nu mai scap o data. "Ce semeni aia culegi. Ai semanat nepasare, eogism si furtuna, lacrimile astea sunt rodul." asta mi-a spus mama intr-o seara, acum vreo doua zile cand pur si simplu am explodat si am inceput sa bocesc. Am gresit, stiu. Mi-a trecut oricum, as cum trec toate. Insa ce nu-mi da pace sunt cuvintele ei, nu pot sa trec peste ele. Si ma gandesc intr-un ce anume am gresit. Si vreau sa schimb, asta doar daca mi-as da si seama unde anume am calcat stramb.
Amy mi-a spus "Si ce daca ai gresit, asta e.. acum e bine ca ai reusit sa iesi din lanturi. Esti libera, incearca iar, lasa in urma greselile, sunt niste jigodii!"
Poate, poate.
Au revoir!

Azi n-ai venit.

had it all, threw it all away.

Ceata.
Cine zicea ca vremea e influențată de starea noastră, Doamne, mare dreptate avea! Afara-i ceata, în mintea mea e la fel. Sunt blocata. Totul parca e mai rece ca in Decembrie, am iarna în suflet.
Mi-e dor. De fapt nu mi-e e chiar dor; sunt doar putin nostalgica și asta ma face sa cred ca poate uneori la tine ma gândesc. Si, și, și chiar nu mai știu. Sunt prinsa intre doua sentimente. Am undeva acolo speranța ca totul se rezolva. De câteva zile am tot simțit fluturași în stomac. Doar ca e ceva acolo, în zâmbetul ala. Ma simt bine când îl vad; amuzant ca n-am mai simțit asta de ceva timp. Si persista sa ma acapareze zâmbetul asta larg, nu-mi mai pasa de nimic. Si e plăcut, n-am mai simțit fluturașii ăștia de ceva timp. Doar ca pe cât e de plăcut , pe atat de înspăimântător e. Fluturii astia micuti inseamna schimbari si mie îmi e cam frica de schimbări. Cele bruște ma destabilizează. Si ce se întâmplă acum, în ultima perioadă e prea brusc, mult prea. Si rănile sunt încă proaspete și mult prea adânci. N-au avut timp sa se cicatrizeze. Asta poate pentru ca am trăit înconjurată de amintiri și amintirile, ei bine unul din cele mai nasoale lucruri pe care le pot face amintirile e sa deschidă și sa facă sa sângereze iar o rana veche. Asa ca rănile mele nu aveau cum sa se cicatrizeze frumos cât timp eu trăiam înconjurată de fantomele trecutului.
Asa m-am lăsat eu ancorata în rutina și-n monotonia zilelor reci de Octombrie, sperând ca o sa uit sau ca măcar nu o sa ma mai gândesc la tot ce-a fost și tot ce se întâmplă. Dar e mai greu decât pare, căci uneori nu mai știi unde ești, unde ai ajuns sau ce trebuie sa faci. Si te agăți de fiecare raza de soare care îți zâmbește. Si eu cred ca mi-am găsit raza de soare și-mi zâmbește larg. Doamne și ce zâmbet, îmi place!
Sa înțeleg ca începe sa iasă soarele și pe strada mea?


eu: vreau ca acesta sa fie finalul.. deși știu ca nu va fi.
ea: niciodata nu va fi finalul.
Mike Oldfield - Man in the rain

dacă ai plânge, ți-as șterge lacrimile.

Urăște-ma azi, urăște-ma maine, urăște-ma pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut pentru tine. Urăște-ma în cel mai groaznic mod posibil, urăște-ma ca sa vezi în sfârșit ceea ce e bine pentru tine. Urăște-ma pentru ca altceva nu poți sa mai simti. Si o merit, doamne cât o merit! Știți sentimentul acela? Când pur și simplu tot ce faci e să aștepți. Aștepți să ajungi acasă, în camera ta, să închizi ușa, să te așezi pe pat, și doar să dai afara tot ce ai ținut în tine în ziua aceea. Sentimentul acela de disperare și eliberare, în același timp. Nimic nu e în neregulă. Dar nici bine nu e. Si ești obosită. Obosită de tot, obosită de faptul că nu se întâmplă nimic. Si vrei doar să fie cineva acolo să-ți spună că totul e bine. Dar nimeni n-o să fie acolo. Si știi că trebuie să fii puternică pentru tine, pentru că nimeni nu te poate repara. Dar ai obosit să tot aștepți. Ai obosit să te repari singură și să te prefaci că totul e normal. Ai obosit să fii puternică. Si măcar o data, vrei ca totul să fie ușor. Să fie simplu. Să fii ajutată. Să fii salvată. Dar știi că nu o să fii. Dar totuși speri. Si încă îți dorești asta. Si încă rămâi puternică, deși ai lacrimi în ochi. Incă lupți.
Amuzant că am făcut cunoștință cu sentimentul ăsta. Am să trec peste, sunt puternică. :)


(Mihai Margineanu - A fost o data)