franturi.

M-am obisnuit sa primesc franturi si firmituri. Am invatat cum sa accept firmiturile si sa zbor impacata catre urmatoarea privire mai indelunga si sa imi imaginez ca e mai mult decat cred eu. In capul meu totul inseamna mult mai mult si imi imaginez cum se va simti urmatoarea firmitura, cum ma va arde pe interior si-mi va spune sa imi rasfir degetele iar. 

Ceva din adancul meu intunecat si mizerabil se roaga ca viata ta sa stea in loc indeajuns cat sa te prind din urma. Oricat incerc sa nu ma las sedusa de intuneric visez ca timpul ma asculta si se aseaza comod pe un fotoliu, cu o carte groasa in mana si eu ii zambesc recunoscatoare si incui cu cheia camera in care il tin prizonier. 

Dar viata ta nu sta in loc si alergi parca mult mai repede decat mine si avansul tau ma sperie si ma intorc la rugaciuni fierbinti, rugaciuni despre firmituri si iluzii. 

liniste.

Imi vine sa urlu cand gandurile vin iar peste mine ca valurile de asta-vara. 

Imi vine sa urlu cand simt ca inima nu-mi mai are loc in cutia ei de oase si muschi. 

Imi vine sa urlu cand sa-mi ascund fata in palme nu mai e indeajuns.

Imi vine sa urlu si deschid gura si nu iese nimic, imi ating cu degetele pieptul si nu am ce sa deschid, nu se mai zbate nimic in mine. Sunt doar eu cu mine si m-am legat atat de bine incat nu mai stiu cate eu stau inchise in mine si cate eu vor sa urle si cate eu vor sa alerge si cate eu vor sa se ascunda. Incerc sa deschid cu atentie cutia-eu si gasesc alta si tot alta si mi-e teama ca n-am sa mai ajung niciodata la prima cutiuta pe care nici macar nu mai stiu daca eu am pus-o sa stea cuminte intr-un colt. Si chiar daca nu m-am pus eu singura la colt, te-am ascultat si am ramas acolo ca un copil linistit care nu urla caci nu a invatat inca nici cum s-o faca si nici de ce s-o faca. 

Eu sunt un copil cuminte pentru ca stiu sa fiu cuminte, si stiu sa ascult si stiu sa astept si pentru asta nu-mi baga nimeni de seama cutiuta.

sare pe piele.

In casuta mea postala am gasit o hartie mototolita parca lasata special cu usa neinchisa, zgribulita si stropita de ploaie. Am luat-o si-am inchis-o in dulapul meu din piept, caci nu-mi place deloc ce mi-a facut. Nu-mi plac culorile in care m-ai pictat, nu-mi place ca mi-ai lasat-o in casuta, aruncata ca pe o ciorna de care n-ai mai avut nevoie pentru ca nu au iesit liniile asa cum ti le-ai imaginat. Oare asta sa fie motivul pentru care nu ai inchis usa? Ai sperat ca ploaia sa termine ceea ce tu nu ai putut sa cureti? 

Nu-mi place ca m-am lasat desenata prea devreme, prea indelung si fara urma de satisfactie, prea profund si prea unilateral. Unilateral e un cuvant ce-mi suna atat de chirugical. Nu-mi place ca-i nepotrivit asa cum desenul cu mine e nepotrivit in casuta mea postala, asa cum povestea mea e nepotrivita in mainile tale si nu voiam sa ti-o las deloc. Povestea mea trebuia sa ramana povestea mea iar eu sa raman un gand nerostit, un concept departe de realitatea ta. 

M-a pacalit soarele si nisipul, mi-a soptit marea ca ma pot scalda si ca are sa ma spele iar, sa ma dezbrace de mine si sa ramana ea cu secretele mele iar eu am sa pot sta in soare fara urme de regret. Dar regret si nu-mi place caci am doar sare pe piele si arat asa cum ma simt pe interior, arat cum nu am vrut sa-ti arat. Sare pe piele si soare in par si urme de regret pe buze. Si buzele uscate si sufletul vraiste si buzele tot neatinse. Si tu refuzi sa ma privesti. 

Tu esti un concept asa cum nu am putut eu sa fiu si vreau sa fiu iar doar in mare si sa plutesc printre valuri si tu sa ramai un concept.

Si e numai vina mea si e totul in capul meu.

luna în cascade.

La adăpostul lunii stau şi scriu. Am început cu nimic, un caiet mai gol decât sufletul meu şi un pix obosit, cu a cărui cerneală mă îmbăt în nopţi ca asta, cu luna revărsându-se peste mine.
De undeva din depărtări a sosit un cuvânt şi apoi o virgulă şi în final m-am trezit privind cuvintele lui Blaga ce spunea că ar fi trebuit să taie iarba pe unde-a trecut. În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Eu nu vreau să tai nimic, niciun cuvânt, nicio amintire, aşa că am decis să întorc pagina şi iată-mă din nou, privind golul. Dar nu-i nimic, căci ce este golul dacă nu doar o nouă şansă să construieşti ceva mai bun, mai rezistent. Singurul lucru definitiv în viaţa asta este însăşi moartea iar lucrurile mereu se pot schimba, atât timp cât le oferi şansa să o facă. Eu nu stau pe loc.
Tâmpla-mi e grea şi mă apasă lunile ce-au trecut peste mine aşa de tare încât mă doare.
Biletele mi le-am luat demult, bagajele sunt făcute cu grijă dar ce fel de inimă nu priveşte măcar o dată în urmă? Şi-mi întorc privirea doar pentru o secundă şi-mi dau seama că sunt Orfeu în povestea asta scrisă prost şi te văd dispărând în fum şi foc pentru că nu am avut încredere în cuvintele aruncate către mine în Infern. Mă trezesc privind la lumina din pieptul tău, ce-o ascunzi printre cămăşi şi fobii, privind cum păleşte cu fiecare pas al meu. Şi mă opresc - este cazul să mă opresc.
Euridice mă aşteaptă la capătul tunelului.

peron.

M-am visat iar aşteptând un tren. Acelaşi peron prăfuit, aceleaşi scaune ce-au ajuns să-mi poarte parfumul. În seara aceasta însă nu aveam nicio destinaţie pe tabelă, doar gara, eterna gară şi al meu tren ce avea să vină.
Ştiu că nu a fost doar atât, ştiu că m-am urcat într-un final în el şi am ajuns undeva, am părăsit gara şi am pornit spre ceva, ceva... Mai departe însă-i fum. Oricât încerc să modelez şi oricât încerc să pun cărămidă peste cărămidă în locul caselor, ştiu că nu se potrivesc. Tot ce pot să îmi amintesc e gara şi parfumul ei, mirosul de cărbune şi agitaţia, inima mea bătând nebuneşte şi fericirea.

toamnă.

Îmi este prea cald. Septembrie nu îmi priește deloc cu ale lui zile prea fierbinți și soare necruțător. Serile în schimb sunt reci și plăcute și mă îndeamă la visare.
Ieri mi-am luat la revedere de la vânt. M-a spus că mai are unele drumuri de făcut până se întoarce iar în Bucureștiul ăsta prăfuit. Aș fi plecat și eu cu el, undeva, departe... pe alte meleaguri sau măcar prin alte orașe. Am ales în schimb să rămân aici. Ciudată alegere. Ciudate-mi sunt alegerile în ultima perioadă.
Nu mai știu dacă fac bine ceea ce fac, nu mai știu, de fapt, ce fac. Uneori cred că merg din interție, o ultimă rămășiță de viteză din vremurile în care știam încotro mă îndrept.
Mi-am jurat acum mult timp că n-am să-mi mai las slăbiciunile să mă acapareze, că n-am să mai poftesc pustiul în mine. Dar am făcut-o fără să îmi dau seama. Sălășuiește în adâncuri și rupe bucăți din mine în fiecare seară. A trecut atât de mult timp încât am uitat cum am reușit să îl alung ultima dată. Tot ce mă liniștește este gândul că am reușit acest lucru în trecut.
Așa că îmi repet în fiecare seară înainte de culcare că eu sunt un ocean, eu sunt marea, eu am o lume întreagă în mine, sunt infinită. Un ocean infinit de zâmbete și putere iar totul este trecător. Toți ceilalți sunt niște marinari rătăcitori pe vase în derivă. Nu trebuie să le las vasele să-mi rănească valurile.

la malquerida.

Mi-a venit sufletul acasă. M-am trezit într-o dimineață cu niște bătăi insistente la ușă.

Cu stelele nopții trecute încă în păr și cu urmele lunii pe umeri m-am ridicat din pat să-mi aflu misteriosul vizitator.

Iată-ne, deci, în pragul ușii, cum ne uitam unul la altul încercând să ne dăm seama dacă ne mai cunoaștem sau nu. L-am poftit politicos la cafea, cum aș fi putut să nu. Nici nu știu câte minute în șir ne-am privit în liniște, eu la peticele lui colorate, amintiri demult uitate din vremurile în care mă luptam cu balauri și îl cârpeam la sfârșit cu ce-apucam, iar el la parul meu mai scurt acum, tăiat parcă din adins pentru a uita o primăvară prea rece. Mă ridic și mă duc la aragaz, cafeaua-mi dă în foc și oricum nu îi mai suport privirea arzătoare asupra mea. Știu ce gândește căci și mie îmi zboară aceeași întrebare prin cap: Cine stă în fața mea?

Sufletul meu mereu a avut un dor nebun de ducă, mereu neliniștit, mereu pe fugă. Nu îl aștepta nimeni nicăieri însă el voia și trebuia să plece așa că pleca, mă pupa dimineața devreme pe obraz, îl ruga pe vânt să aibă grijă de mine și dus era. Eu îl așteptam cuminte acasă căci știam mereu că se va întoarce la mine. Doar că într-una din zilele acelea reci de Octombrie a uitat să se mai intoarcă, m-a lăsat de izbeliște. Mi l-a căutat vântul în lung și în lat însă fără noroc. Mi-am spus că e adormit pe tejgheaua vreunui bar dar că sigur are să se trezească în curând, așa că am încuiat grijile pentru el în dulapul meu din piept. Și uite așa au trecut zilele și lunile și fulgii de nea și m-am trezit că mi-a scris vederi vreo trei luni la rând într-o iarnă rece. Nu venea acasă, nu în totalitate, dar măcar știam de el. Apoi alte luni fără el, alte zile fără niciun semn și iată-ne ajunși aici, acum, față în față la o cafea.

În timp ce-mi torn și mie cafeaua-n cană îmi dau seama că tot eu sunt. Am rămas la fel. Sunt aceeași fată care stă seara și scrie despre praful timpului și prietenul ei vântul, sunt același om care se pierde cu orele în librării, sunt tot eu, timidă, plină de iubire, dispusă să rup bucăți din mine pentru a-mi petici sufletul sau pe alții. Nu m-am schimbat, doar m-am rătăcit, doar m-am abandonat.

Lucrurile mereu se schimbă atât timp cât le dai șansa să o facă. Mie mi-a venit sufletul acasă.

tăcere.

Viteză. Un tren care aleargă disperat către destinaţia propusă. În ultimul vagon în schimb e linişte şi e gol.

Gol de trupuri vreau să spun, căci pe băncile lungi ca nişte canapele discută două suflete, atât de apropiate încât par unul. Diferenţele sunt totuşi acolo şi se simt, însă se simt plăcut, percepute ca un preambul pentru conexiunea lor. Irelevant ce discută, important este cum discută. Iată, deci, de unde şi senzaţia că sunt un singur suflet. Două entităţi separate, făurite aici şi acum într-una singură, atât de delicat dar atât de ireversibil.

Pentru o fracţiune de secundă nu mai există locul pe care stau, nu mai există vagon şi nici tren, copacii din spatele geamurilor se topesc împreună cu cerul şi soarele şi luna şi devin o lungă linie, o imagine repetată iar şi iar dar atât de irelevantă pentru cei doi.

Music: Rachael Yamagata - I wish you love

scrisori către Luna.

Music: HURTS - Sunday

În trei zile te-mplinești. Ai să-mi luminezi fața peste trei seri de acum încolo, atunci când voi ieși cu cana mea de ceai pe balcon.

Îmi place să te admir, mă fascinezi, cu toate că niciodată nu îți pot spune exact la ce mă gândesc atunci când te privesc pierdută. Ești frumoasă.

Se apropie perioada mea preferată din an, o simt, parfumul îi plutește în aer. Va veni o vreme când noi două o să vorbim, o să ne spunem secretele ca între fete, cu o cană de ceai de salvie între noi, în timp ce afară se împletește iar covor moale din frunze.

Te-am căutat și-n seara asta, fără reușită însă. Au încercat fulgerele să mă ajute și-mi luminau cerul din când în când dar chiar și așa, nu am putut să te zăresc.

Însă știu că întotdeauna va fi cel mai întuneric înainte de răsărit și-mi repet iar și iar lucrurile în care cred și care mă ajută să trec de 2 dimineata; căci la 2 dimineața îmi mor visele doar ca să-mi renască din cenușa iluziilor.

La luna también está llena de cicatrias, no por eso deja de ser bella...

suflet.

Music: Leonard Cohen - Dance Me to the End of Love

Dragă suflete,

așa-i că parcă nu ți-am mai scris de prea mult timp? Pe ce cărări ai mai rătăcit?
Ce-i drept nu am avut nici timpul și nici inspirația necesară să îți scriu. O propoziție îmi părea prea puțin și prea superficială pentru tine, așa că am decis să aștept momentul oportun pentru a-ți mai da vești despre posesoarea ta.
Eu mă plimb în continuare pe străzi uitate de timp și văd năluci pe bănci în parcuri. Nu sunt singură, nu îți face griji, vântul are mereu grijă de mine. Problema cu aceste plimbări, însă, constă în faptul că mă pierd pentru perioade lungi de timp. Știi ce-i cel mai amuzant? Faptul că nu îmi mai amintesc nimic atunci când ies într-un final din ceață și mă scald iar în soare.
Mi-am pierdut inspirația, suflete. E uitată undeva printr-un vagon, probabil. Știi și tu, în vreun tren dintre cele în care încercai să mă convingi să urc, spre Sighișoara sau Sibiu. Mai ții minte?
Am să vin după tine, suflete. Am să te caut prin toate barurile și librăriile din Bucureștiul ăsta vechi și ponosit până am să te găsesc. Așteaptă-mă, căci vin!

melancolie.

Music: Saliva - Rest in pieces
Gânduri: "Will you feel brave enough
to let me into the very mind
that tears you apart?

Burden me, I beg of you.
Together, we can handle the weight."
— Noor Shirazie

Ultima oară când am stat să îmi pun gâdurile pe foaie am scris despre dor. Aproape se împlinește un an de atunci. Era zăpadă și mult mai frig afară.
Am spus atunci că dorului nu îi poți da vreo formă. Îl simțeam atunci, ca și acum de altfel, ca pe un gol dureros. Este un gol în stomac. Este senzația pe care o ai când decolează avionul, când primești o veste proastă, când aștepți un răspuns de care îți este frică. Și, cu toate acestea, tot ce am menționat mai sus sunt doar momente trecătoare. Dorul, în schimb, e constant.
Sunt zile când fără să vrei sau să poți controla te surprinzi gândindu-te la anumite clipe. Lucruri pe care nu le-ai făcut, pe care ai fi vrut să le faci, pe care ar fi trebuit să le faci.
Un sărut.
O îmbrățișare.
Mai mult.
Mai îndelung.

Nu pot să controlez aceste gânduri, nu pot să îmi impun să nu mă gândesc. Ele vin și pleaca la fel ca valurile mării. Eu sunt marea și vântul este prietenul meu bun. Eu trebuie să accept aceste gânduri ca fiind parte din mine.
Cu toate acestea încă îmi reproșez când mă surprind rătăcind pe cărările ce duc acolo.

Dar timpul le vindecă pe toate. Cel puțin așa îmi spun atunci când simt că valurile sunt prea dese, prea înalte.