la malquerida.

Mi-a venit sufletul acasă. M-am trezit într-o dimineață cu niște bătăi insistente la ușă.

Cu stelele nopții trecute încă în păr și cu urmele lunii pe umeri m-am ridicat din pat să-mi aflu misteriosul vizitator.

Iată-ne, deci, în pragul ușii, cum ne uitam unul la altul încercând să ne dăm seama dacă ne mai cunoaștem sau nu. L-am poftit politicos la cafea, cum aș fi putut să nu. Nici nu știu câte minute în șir ne-am privit în liniște, eu la peticele lui colorate, amintiri demult uitate din vremurile în care mă luptam cu balauri și îl cârpeam la sfârșit cu ce-apucam, iar el la parul meu mai scurt acum, tăiat parcă din adins pentru a uita o primăvară prea rece. Mă ridic și mă duc la aragaz, cafeaua-mi dă în foc și oricum nu îi mai suport privirea arzătoare asupra mea. Știu ce gândește căci și mie îmi zboară aceeași întrebare prin cap: Cine stă în fața mea?

Sufletul meu mereu a avut un dor nebun de ducă, mereu neliniștit, mereu pe fugă. Nu îl aștepta nimeni nicăieri însă el voia și trebuia să plece așa că pleca, mă pupa dimineața devreme pe obraz, îl ruga pe vânt să aibă grijă de mine și dus era. Eu îl așteptam cuminte acasă căci știam mereu că se va întoarce la mine. Doar că într-una din zilele acelea reci de Octombrie a uitat să se mai intoarcă, m-a lăsat de izbeliște. Mi l-a căutat vântul în lung și în lat însă fără noroc. Mi-am spus că e adormit pe tejgheaua vreunui bar dar că sigur are să se trezească în curând, așa că am încuiat grijile pentru el în dulapul meu din piept. Și uite așa au trecut zilele și lunile și fulgii de nea și m-am trezit că mi-a scris vederi vreo trei luni la rând într-o iarnă rece. Nu venea acasă, nu în totalitate, dar măcar știam de el. Apoi alte luni fără el, alte zile fără niciun semn și iată-ne ajunși aici, acum, față în față la o cafea.

În timp ce-mi torn și mie cafeaua-n cană îmi dau seama că tot eu sunt. Am rămas la fel. Sunt aceeași fată care stă seara și scrie despre praful timpului și prietenul ei vântul, sunt același om care se pierde cu orele în librării, sunt tot eu, timidă, plină de iubire, dispusă să rup bucăți din mine pentru a-mi petici sufletul sau pe alții. Nu m-am schimbat, doar m-am rătăcit, doar m-am abandonat.

Lucrurile mereu se schimbă atât timp cât le dai șansa să o facă. Mie mi-a venit sufletul acasă.