toamnă.

Îmi este prea cald. Septembrie nu îmi priește deloc cu ale lui zile prea fierbinți și soare necruțător. Serile în schimb sunt reci și plăcute și mă îndeamă la visare.
Ieri mi-am luat la revedere de la vânt. M-a spus că mai are unele drumuri de făcut până se întoarce iar în Bucureștiul ăsta prăfuit. Aș fi plecat și eu cu el, undeva, departe... pe alte meleaguri sau măcar prin alte orașe. Am ales în schimb să rămân aici. Ciudată alegere. Ciudate-mi sunt alegerile în ultima perioadă.
Nu mai știu dacă fac bine ceea ce fac, nu mai știu, de fapt, ce fac. Uneori cred că merg din interție, o ultimă rămășiță de viteză din vremurile în care știam încotro mă îndrept.
Mi-am jurat acum mult timp că n-am să-mi mai las slăbiciunile să mă acapareze, că n-am să mai poftesc pustiul în mine. Dar am făcut-o fără să îmi dau seama. Sălășuiește în adâncuri și rupe bucăți din mine în fiecare seară. A trecut atât de mult timp încât am uitat cum am reușit să îl alung ultima dată. Tot ce mă liniștește este gândul că am reușit acest lucru în trecut.
Așa că îmi repet în fiecare seară înainte de culcare că eu sunt un ocean, eu sunt marea, eu am o lume întreagă în mine, sunt infinită. Un ocean infinit de zâmbete și putere iar totul este trecător. Toți ceilalți sunt niște marinari rătăcitori pe vase în derivă. Nu trebuie să le las vasele să-mi rănească valurile.

la malquerida.

Mi-a venit sufletul acasă. M-am trezit într-o dimineață cu niște bătăi insistente la ușă.

Cu stelele nopții trecute încă în păr și cu urmele lunii pe umeri m-am ridicat din pat să-mi aflu misteriosul vizitator.

Iată-ne, deci, în pragul ușii, cum ne uitam unul la altul încercând să ne dăm seama dacă ne mai cunoaștem sau nu. L-am poftit politicos la cafea, cum aș fi putut să nu. Nici nu știu câte minute în șir ne-am privit în liniște, eu la peticele lui colorate, amintiri demult uitate din vremurile în care mă luptam cu balauri și îl cârpeam la sfârșit cu ce-apucam, iar el la parul meu mai scurt acum, tăiat parcă din adins pentru a uita o primăvară prea rece. Mă ridic și mă duc la aragaz, cafeaua-mi dă în foc și oricum nu îi mai suport privirea arzătoare asupra mea. Știu ce gândește căci și mie îmi zboară aceeași întrebare prin cap: Cine stă în fața mea?

Sufletul meu mereu a avut un dor nebun de ducă, mereu neliniștit, mereu pe fugă. Nu îl aștepta nimeni nicăieri însă el voia și trebuia să plece așa că pleca, mă pupa dimineața devreme pe obraz, îl ruga pe vânt să aibă grijă de mine și dus era. Eu îl așteptam cuminte acasă căci știam mereu că se va întoarce la mine. Doar că într-una din zilele acelea reci de Octombrie a uitat să se mai intoarcă, m-a lăsat de izbeliște. Mi l-a căutat vântul în lung și în lat însă fără noroc. Mi-am spus că e adormit pe tejgheaua vreunui bar dar că sigur are să se trezească în curând, așa că am încuiat grijile pentru el în dulapul meu din piept. Și uite așa au trecut zilele și lunile și fulgii de nea și m-am trezit că mi-a scris vederi vreo trei luni la rând într-o iarnă rece. Nu venea acasă, nu în totalitate, dar măcar știam de el. Apoi alte luni fără el, alte zile fără niciun semn și iată-ne ajunși aici, acum, față în față la o cafea.

În timp ce-mi torn și mie cafeaua-n cană îmi dau seama că tot eu sunt. Am rămas la fel. Sunt aceeași fată care stă seara și scrie despre praful timpului și prietenul ei vântul, sunt același om care se pierde cu orele în librării, sunt tot eu, timidă, plină de iubire, dispusă să rup bucăți din mine pentru a-mi petici sufletul sau pe alții. Nu m-am schimbat, doar m-am rătăcit, doar m-am abandonat.

Lucrurile mereu se schimbă atât timp cât le dai șansa să o facă. Mie mi-a venit sufletul acasă.

tăcere.

Viteză. Un tren care aleargă disperat către destinaţia propusă. În ultimul vagon în schimb e linişte şi e gol.

Gol de trupuri vreau să spun, căci pe băncile lungi ca nişte canapele discută două suflete, atât de apropiate încât par unul. Diferenţele sunt totuşi acolo şi se simt, însă se simt plăcut, percepute ca un preambul pentru conexiunea lor. Irelevant ce discută, important este cum discută. Iată, deci, de unde şi senzaţia că sunt un singur suflet. Două entităţi separate, făurite aici şi acum într-una singură, atât de delicat dar atât de ireversibil.

Pentru o fracţiune de secundă nu mai există locul pe care stau, nu mai există vagon şi nici tren, copacii din spatele geamurilor se topesc împreună cu cerul şi soarele şi luna şi devin o lungă linie, o imagine repetată iar şi iar dar atât de irelevantă pentru cei doi.

Music: Rachael Yamagata - I wish you love

scrisori către Luna.

Music: HURTS - Sunday

În trei zile te-mplinești. Ai să-mi luminezi fața peste trei seri de acum încolo, atunci când voi ieși cu cana mea de ceai pe balcon.

Îmi place să te admir, mă fascinezi, cu toate că niciodată nu îți pot spune exact la ce mă gândesc atunci când te privesc pierdută. Ești frumoasă.

Se apropie perioada mea preferată din an, o simt, parfumul îi plutește în aer. Va veni o vreme când noi două o să vorbim, o să ne spunem secretele ca între fete, cu o cană de ceai de salvie între noi, în timp ce afară se împletește iar covor moale din frunze.

Te-am căutat și-n seara asta, fără reușită însă. Au încercat fulgerele să mă ajute și-mi luminau cerul din când în când dar chiar și așa, nu am putut să te zăresc.

Însă știu că întotdeauna va fi cel mai întuneric înainte de răsărit și-mi repet iar și iar lucrurile în care cred și care mă ajută să trec de 2 dimineata; căci la 2 dimineața îmi mor visele doar ca să-mi renască din cenușa iluziilor.

La luna también está llena de cicatrias, no por eso deja de ser bella...