a meritat totul in final.

A alergat toata toamna. S-a împotmolit puțin prin Noiembrie, a dat de niște crengi și trandafiri mari cu spini tăioși ce i-au blocat drumul. Și s-a luptat cu toate, nu a lăsat nimic sa-i strice planurile. Avea planuri mărețe! Inca are. Și a continuat sa meargă.
A renunțat sa mai alerge prin Decembrie. Deja scopul părea asa departe încât, Doamne parca mai bine renunța la el. Și frigul ii intra în oase și durea totul. Dar a continuat sa meargă, nu știu de ce și nu știu care a fost motivația dar a funcționat. Și acum e aproape. Simt asta. Știu ca e aproape și ca toata alergătura și toate căzăturile și rănile și zgârieturile și toate cu care s-a luptat au meritat.Dar ii e dor de căldură acum. Un dor nebun sa danseze cu stropii aiuriți ai ploii, sa alerge libera pe câmpul plin de maci de lângă parau, sa uite de lume pe o banca în parc, sa ii zâmbească iar cerului și sa-i mulțumească în gând pentru tot ce face. Da, ii e dor de toate asta și totuși știe foarte bine ca mai are de așteptat pana atunci. Deși așteptarea asta nu doare asa de rău cum părea ca o sa doară alte așteptări. A trecut jumătate de an fără sa-l simtă, câteva luni în plus sau în minus n-o sa fie mai nimic pe lângă asta. Dar ii e dor, asta nu poate nimeni nega.