27 decembrie 2010

Si dupa ce pleci?

Ce se intampla atunci cand pleaca cineva? Si aici ma refer la plecat de langa noi, de pe lume. Moarte. Ce faci cand aceea persoana e apropiata? Cum ar trebui sa reactionezi?
Am vorbit de atatea ori despre moarte fara sa ma afecteze in nici un fel, absolut de loc. Priveam moartea ca pe ceva abstract, de fapt o vedeam si inca o vad ca pe o destinatie catre care ne indreptam toti. Fie ca vrem, fie ca nu. Dar cu timpul incepi sa te sperii mai ales cand vezi ca e reala aceasta destinatie, ca noi chiar ne indreptam catre ea si ca nu e doar o inventie pentru a justifica absenta unor persoane din viata noastra.
S-a intamplat anul trecut intr-un inceput timpuriu de vara si mi-e frica ca o sa se intample iar la inceput de iarna. Dar nu stiu pentru ce-mi fac mai mult griji. Pentru faptul ca o sa plece si n-o sa mai fie acolo cand o sa trec pe la vechea casa, sa ma intampine cu un zambet si sa ma intrebe daca vreau ceva de mancare sau sa ma priveasca curioasa si sa ma intrebe cum de am trecut pe la ea. Sau poate pentru faptul ca stiu o alta persoana pe care ar devasta-o plecarea aceasta. Uneori chiar urasc cand incep sa ma framant si sa imi fac tot felul de scenarii. Pentru ca in momentele alea devin constienta de faptul ca e real. Totul. Si incep sa nu mai vreau sa fiu asa de sigura de traseul asta al vietii. Imi doresc sa prelungesc totul, sau macar sa pot face ceva sa nu doara atat de tare. Pentru ca o sa doara. O sa fie ca un glont in ceafa. Stiu sigur.

25 decembrie 2010

punct si de la capat.

E a treia oara cand folosesc titlul acesta intr-o postare. Si de fiecare data cand il foloseam veneam cu o noua idee de a-mi "schimba" viata/stilul de viata. Evident fara succes. Am ramas aceeasi tipa dezordonata, ametita, visatoare dar cu o uriasa dorinta de a se afirma.

Prima oara cand am folosit titlul am scris o postare in care imi stabileam niste tinte. Am scris-o in vara lui 2009 si deadline-ul e maine. Am aruncat un ochi peste ele si nu cred ca am realizat decat vreo jumatate. Dar nu-mi pare rau de asta, nu. Imi pare rau doar ca am uitat de lista. Poate ca m-ar fi ajutat daca o citeam mai des ca sa-mi aduc aminte ce am de schimbat. Dar nu mai conteaza asta acum, faptul e consumat deja. Am uitat, asta e.
In a doua postare mi-am scris o scrisoare. Asta se intampla prin Mai. Nu pot sa spun sigur daca m-am ascultat sau nu, cert e ca m-am schimbat de atunci. Mult. Dar nu in rau, cred eu ca in bine. Sunt mai atenta ca atunci. Observ mai repede anumite lucruri.

Si in final, e postarea asta. Nu o scriu pentru ca simt iar nevoia sa ma "redefinesc" o scriu pentru ca simt nevoia sa-mi multumesc. Sa-mi multumesc pentru ca mi-am permis sa fac greseli, sa invat din ele, sa deschid ochii, sa ascult, sa invat.
Stiu ca astfel de postari in care reflecteaza omu' la tot ce a facut intr-un an se fac de obicei pe 29, 30 sau 31. Dar eu mi-am spus ca acum e momentul. Si asa nu mai sunt atat de activa pe blogspot, si asa acum simteam nevoia sa-l scriu.
Image and video hosting by TinyPic
"Here's to all the people who came into my life, to the ones who never left, the ones who left but will always have a part of me, the ones who helped me change, the ones who are still here next to me and to the ones who are yet to come."

23 decembrie 2010

just tonight i will stay.

“and everything that i was
and everything that i've become,
just falls into the end.

after jesus and rock n' roll couldn't save my immoral soul, i've got nothing left to lose.”
Image and video hosting by TinyPic

22 decembrie 2010

patru morți zac artistic pe covor.

melodie!
Teatrul dus la extrem, zâmbete urmate de "Ce tot vorbeşti, mă? N-am nimic. Eşti nebun/ă?", lacrimi păstrate pentru sine, vise fără chip, dorintă ce pare că nu se mai indeplineşte, stele căzătoare, nopți nedormite, mâini murdare de prea multă dragoste, resemnări, adio, fără rost, poveşti, 11:11, scenarii cu final fericit, visat cu ochii deschişi, măşti, distantă, "Te urăsc!", minciună, melodii, orgoliu, furie, apus de soare privit singur, "De ce mă minți?!", sărut risipit în vânt, dorințe în culori, "Nu știu, te iubesc!", adevăr, eliberare.
Image and video hosting by TinyPic
"cred în inspirat, nu în expirat. în vise, nu în somn. în trăit, nu în existat. cred în oase rupte de efort, amintiri, inimi şi orgoliu, până în clipa în care pleoapele mi se vor uni definitiv."

21 decembrie 2010

mor de dor si ma doare de mor.

Nu stiu sa ma explic. Nu stiu ce sa va spun sau cum sa va spun ca sa intelegeti ce imi trece prin cap acum. Tremur. De fapt nu cred ca vreau sa intelegeti. Cum sa intelegeti voi cand nici eu nu inteleg. Zambesc. De fapt ar fi o solutie, ca eu sa scriu si fiecare sa inteleaga ce o vrea. Dar nu e bine, ca daca se intelege prea mult? sau prea putin? sau cine stie ce chestie care nu are nici o legatura cu adevarul. Dar v-ati gandi la ea si s-ar ajunge la neintelegeri. Nu ca ar fi prima data cand as pati asta. Oftez. Scriu in continuare, nu o sa sterg nimic. Promit.
E ciudat cum ajung sa sterg o intreaga postare abea cand ajung la finalul ei si sunt pregatita sa o public. E momentul ala cand realizez ca nimanui nu-i va pasa de ce am scris eu acolo si pe deasupra as parea si stupida.

Dar m-am saturat sa fiu sigura de tot ce fac. Sa-mi spun tot timpul "nu e sigur, nu fa asta." Vreau sa merg pe riscuri, vreau sa fac ceva. Pentru ca daca nu o sa fac nimic, sunt constienta ca o sa raman cu un mare nimic si cu un gol in suflet. O sa am iar regretul ala nenorocit cu "ce-ar fi fost daca.." Si sincer? M-am saturat de el.
Ca mi-am pierdut drumul, de asta sunt sigura. Ca mi-am pierdut scopurile, asta e discutabila. Stiu ce vreau doar ca nu stiu ce sa fac ca sa ajung acolo. E prima oara cand chiar fac ceva. Mereu am fost asa de letargica cand venea vorba de ce voiam! Mereu m-am multumit cu putin. Si nu am primit ce vroiam. Niciodata. Tot timpul asteptam sa faca altcineva ceva, sa spuna altcineva ceva, altcineva sa fie tot timpul acolo sa-mi rezolve problemele. Si nu merge, nu mai sunt un copil mic si sa-mi rezolve cei mari problemele. Cred ca ceea ce vreau sa spun e ca am nevoie de tine. Cred ca ceea ce ar trebui sa stii e ca asta imi da fiori.
Image and video hosting by TinyPic
"would you love me in the morning?"

20 decembrie 2010

prinsă-n pânză.

"i'm thinking of you in my sleepless solitude tonight.
if it's wrong to love you then my heart won't let me feel right."
Image and video hosting by TinyPic
enough said. (:

16 decembrie 2010

pierduta în lume.

I-a luat cam mult, daca vreti parerea mea.
Vreau sa spun ca am asteptat destul de mult pana sa vina si aparitia sa a lasat totusi de dorit. Dar e bine ca e aici acum, pana la urma. Vorbesc despre zapada evident. Nu credeam ca o sa se aseze cand am observat primi fulgi ca se grabesc sa sarute usor pamantul inghetat. Au mai fost incercari dar au esuat asa cum esueaza si incercarile mele de a mai juca teatru uneori. Dar m-a facut sa zambesc, ce-i drept. Unul din putinele zambete sincere din ultima perioada.

In zile ca acestea, in momentele cand simt ca plesnesc; cand simt ca iar incep sa gonesc orbeste printre amintiri chiar mi-as dori sa fi fost fumatoare. Pentru ca avea dreptate cine a spus, sa-mi afum nervii este mai bine decat sa traiesc cu ei. Nervi pe mine, cel mai groaznic mod de a avea nervi si nu reusesc sa scap de ei. Dar zambesc in continuare si las totul la o parte, sau cel putin incerc; pana vine seara peste mine. Pe mine noaptea ma viziteaza stafii si da, sunt ale mele. Fara sa-mi zica "te iubesc", sau cine stie ce refrene, trece timpul si rasaritul ma prinde mereu, la o cafea cu ele. Si mai vorbim de una alta si ne mai amintim de noi. Plec cu ele in fiecare noapte in pasi de vals si ma duc usor in lumea mea de vis unde totul e perfect si unde cu ochii timizi de ciocolata pot privii ore in sir derulandu-se filmul meu perfect. Dar ma trezesc cand ele dispar. Dar eu nu vreau sa pleci cand rasare soare, sa raman iar eu si pernele.
Si totusi, continui sa am certitudinea ca atata timp cat eu nu renunt la dragostea mea mare(inca nu-mi pot explica dorinta asta arzatoare de a ajunge langa ea).. nici ea nu va renunta la mine.
Image and video hosting by TinyPic
"Doar tu, vreau sa fi doar tu. Nebunia, linistea si delirul meu. Intelegerea si drumul meu.. Doar tu, vreau sa fi doar tu. In mainile tale imi pun destinul, pentru ca traiesc doar pentru a sta mereu langa tine. Tu, stapana viselor mele, ramai in ele si fa-ma sa simt."

11 decembrie 2010

dacă ai plânge, m-ai lăsa să te iau în brate?

"-Ce a fost în capul tău când ai scris asta?!
(râde) -Tu!"
Image and video hosting by TinyPic
Cu fluturii în stomac topiți și inima în dinți, te-aș întreba iar: "Nu mă lași să te văd așa cum ești?" Și tu m-ai minți iar: "Nu te-am lăsat deja?" Și aș pleca în pași de vals cu gândul tău, zâmbind și răspunzându-ți rapid încercând să te fac să-mi uiți cuvintele de mai devreme: "Ai auzit, iubitule, de îngerul ăla care și-a pierdut raiul? Trist, trist.." Si tu mi-ai răspunde zâmbetului meu cu o privire uimită și cu o simpla răsuflare ușoară în parul meu. Marea mi-ar distrage atenția și brusc as înceta să-ți mai simt căldura trupului, ai renunța să mă mai ți în brate.
Bate briza.
Mă săruți pe frunte și te îndepărtezi. Și mă vezi tânjind dar nu mă ai și ești totuși fericit. Și pleci spre marea mea cu valuri verzi și nu privești o clipa înapoi.

M-am trezit.

10 decembrie 2010

mi-am sărutat lumea pe gură.

“Eu te-am uitat pe drumuri, fire roșii ca macii,
Când mi-am pierdut puterea de a te vedea cu alții.
Te simt și azi pierdută de mană cu toţi ratații,
Că dacă-i bine tre' să doară
Și dacă doare dăi mai tare, nu?

Incă mai fac gesturi simple, știi? Dau cu paru' și cert, când bate vântul-ncet, ii pun geaca pe umeri și o privesc neglijent. Aprind țigară din țigară, și vorbesc despre tot!

Și simt cum timpul se pierde,
Știi că și timpul mai pierde?”
Image and video hosting by TinyPic(steleverzi - maria plange)

9 decembrie 2010

bun venit în junglă! :*

Am un chef nebun să ascult Guns n' Roses, să dau volumul căștilor la maxim și pur și simplu să las vocea lui Axl și acordurile lui Slash să se lovească violent de timpanul meu. Nu-mi pasa! E bine.
Image and video hosting by TinyPic
Asta nu e Decembrie! Punct.
A venit, e aici. Sau cel putin teoretic e aici. Zapada intarzie sa apara, caldura se intoarce parca si ea uimita de ce se intampla dar copacii raman la fel; vechi, inexpresivi si goi. Lucrurile au luat o intorsatura ciudata.
As vrea sa ma intorc pentru o secunda in trecut, in iarna trecuta. Aia da iarna! A nins, am iesit la patinuar, am fugit de viscol, ieseam afara in fiecare week-end, luam ultimele bilete la film, ma plangeam ca mi-e dor de X, dormeam una la alta, stateam pana tarziu la web. Amintiri.

Abia astept anul nou. Si nu pentru petrecerea de revelion, nici pentru cadouri sau distractie. Vreau doar sa trecem o data in 2011. Vreau sa o iau de la capat. Vreau sa-mi fac rezolutii si sa ma tin de ele, nu ca anul asta.

6 decembrie 2010

hai, joaca-te cu mine.

you wanna play the game? it's like this:

you play around, you have fun, you share secrets, you tell stories, you cry on each other's shoulders, you hold hands, you think about forever.
but you don't fall in love.

because the first one who does, loses.Image and video hosting by TinyPic
you want to play with me? :)

5 decembrie 2010

tu esti? cum? n-ai murit?

Adevărul? Adevărul e că mă simt rău. Cana caldă de ceai care mă așteaptă seara acasă e unica plăcere a zilei în ultima perioadă. Mi-e frig, vreau să mă încălzească cineva.
Image and video hosting by TinyPic
Ce văd!..
E-adevărat?..
Tu eşti?..
Cum?..
N-ai murit?..
Tot mai trăieşti?..
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?..

Hai!.. Spune-mi..
Spune-mi tot ce ştii..
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii..

Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?..
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?..
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?..

De ce zâmbeşti?
E-adevărat?..
Te-ai răzgândit?..
Ne-am împăcat?..
Iar ne iubim?..
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?..
Dar tu mai ştii după câţi ani?..

Eu te-am iertat de mult!..
Dar tu?..
Răspunde-mi "Da"..
Răspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!..
Ştii tu de ce -
La tine "Nu" şi "Da" nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!..

De ce te temi?...
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?...
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?..

Răspunde-mi!..
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?..
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!..

Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?..
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?..
Ce nou secret îmi mai ascunzi?..
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?..
Hai!.. Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura - mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut..
Nu gura..
Ci răspunsul mut!..

3 decembrie 2010

sa sufar eu pentru voi?! nu ma faceti sa rad.

"Un prieten adevarat nu-ti sta in cale, decat atunci cand o iei in jos."Image and video hosting by TinyPic
M-am saturat sa joc teatru in jurul tau, ma auzi?! Mi-a ajuns pana in gat! Stii cine esti, stii foarte bine. Azi mi-ai sters pur si simplu orice urma de zambet de pe fata. Ce credeai? Ca nu aflu daca nu sunt acolo? Sau ca nu aud? Am si eu urechi si prieteni si lumea vorbeste, scumpo.
Imi pare rau ca ti-am luat apararea de atatea ori. Si a fost greseala mea ca nu mi-am bagat mintile in cap de prima oara. Si cate am pierdut din cauza asta. :) Partea si mai nasoala e ca au trecut luni bune de la "prima oara". E karma, frate!
Bai si ce zambet tamp aveam pe fata la inceput. Si stii ce m-a enervat si mai tare?! Ca m-ai vazut ma, ai vazut ca mi s-a schimbat radical expresia fetei cand a venit. Oof, de ce n-ascult niciodata? Daca o ascultam pe M. cand imi tot spunea, nu cred ca mai aveam nervii astia. Si nici nu cred ca mai aveam cel putin jumate din toate certurile alea. Doamne! Ce stupid ca realizam prea tarziu.

Mi-a ajuns oricum. Scumpo, cu mine nu mai merge.. pa!

1 decembrie 2010

se spune ca vantul nu bate cand iubesti.

Asa ca, a venit si iarna.
Sa vedem ce o sa-mi aduca. Decembrie pare nostalgic, imi aduc aminte de izul sarbatorilor trecute.

Image and video hosting by TinyPic

30 noiembrie 2010

grabeste-te, Decembrie!

Spuneam intr-o perioada ca fiecare anotimp are farmecul lui. Si apoi a venit toamna peste mine. Si am inceput sa-mi fac mustrari de constinta gandindu-ma ca am gresit cand am spus asta, ca am gresit enorm. Dar acum stau si ma gandesc ca am fost absurda cand ma certam pentru ce credeam atunci. Pentru ca fiecare anotimp chiar are farmecul lui. De fapt, cred ca realizam farmecul fiecarui lucru abia in absenta acestuia, sau in momentul cand realizam ca e posibil sa nu se mai intoarca.
Image and video hosting by TinyPic

Spre exemplu, va amintiti cum a fost iarna trecuta, nu? Zapada peste zapada, a nins pana in luna lui Marte. Nu stiu de ce, dar presimt ca iarna asta nu o sa mai fie la fel. Din foarte multe privinte, dar acum ma refer strict la zapada si toata atmosfera din jurul sarbatorilor. Sigur, o sa mai fie colindatori si magazine colorate si clar o sa fie luminile alea dragute din Piata Romana pana la Unirii. Dar o sa lipseasca zapada. Si pe mine cel putin asta ma convinge ca e iarna intradevar, zapada.
"Unde ne sunt ninsorile de altadata?"

28 noiembrie 2010

ia-ma de mana, iubitule!

De maine e soare! De maine o sa zambesc mai des, mai larg si fara compromisuri.
Iti promit asta tie, Anca. O sa fie mai bine.
Image and video hosting by TinyPic

27 noiembrie 2010

fericire e cerul senin.

Ma si imaginez peste 10 ani.
Nu sunt foarte diferita. Putin mai inalta, poate si cu parul mai lung. Port niste blugi stramti pe picior si niste botine negre cu siret. Am pe mine o camasa in carouri cu manecile suflecate, o geanta nu prea mare -probabil am aruncat acolo o agenda, telefonul, niste pixuri, ipod-ul si castile, un baton de ciocolata, portofelul, o pereche de ochelari si portfardul- si am o agrafa crem in par. Sunt la traversare. Abia am plecat de la birou; e vineri si eu trebuie sa ma intalnesc cu prietena mea sa mergem intr-un pub, undeva. Sunt fericita.
Image and video hosting by TinyPic
"All along I thought I was learning how to bend not how to break, how to live not how to cry.
But really I've been learning how to die."

26 noiembrie 2010

ca o stea pe cerul meu.

“Nu trebuie sa-ti fie frica sa visezi putin mai mult, dragule!”Image and video hosting by TinyPic


M-am indragostit de Joseph Gordon-Levitt. Ooops! Am spus-o si pe asta.
Ii sta prea bine imbracat in costum!
Bun, ma retrag la filme. :D

22 noiembrie 2010

unchained melody.

A picat si ultima frunza. S-a desprins usor si a alunecat fara sunet catre asfaltul rece si gol. Oare a durut-o? E frig acolo jos si e rau, e pustiu iar pustiul doare. Deci banuiesc ca a durut-o si pe ea. Orice cadere doare. A fost ultima. Probabil stia asa si a incercat sa-si prelungeasca viata agatandu-se cu disperare de creanga veche si inexpresiva.
Esec. Timpul nu iarta pe nimeni.
Un inger priveste amuzat de pe un nor inalt joaca frunzei cu timpul. Pentru el timpul oricum e o nimica toata. A incetat de mult sa imbatraneasca, a pacalit timpul, nu-si mai face griji acum. Pentru el timpul nu mai exista. A incetat sa mai existe o data cu bataile inimii ingerului in aceea seara de Mai cu aproape 35 de ani in urma. Din cauza unui accident stupid.
Pentru el ultimele clipe de viata ale fetei muribunde din casa cu numarul cincisprezece nu reprezinta nimic. Dar ce copila frumoasa! Nu-si tradeaza varsta, boala o omoara incet de mai bine de 15 ani. Ce expresie angelica. Un chip mai palid spalat de lacrimi si uscat de ger. O ultima gura de aer; se chinuie. O ultima suflare.
Esec. Timpul nu iarta pe nimeni.

Nicole Scherzinger - Happily Never After

20 noiembrie 2010

si-a spus: "nu privi inapoi!"

Nu cred ca mai vreau asta!
Noiembrie imi intra in vene. E frig; toamna incepe sa-si faca cu adevarat simtita prezenta aici. Cred ca a enervat-o caldura asta cu care s-a luptat pana acum ca sa detina controlul. Esec pentru caldura. E frig.

"Primăvara - atunci când vara şi iarna fac dragoste. Toamna - atunci când ele se despart."

15 noiembrie 2010

ia-ma în brate, mi-e frig.

Peisaj de toamna. Copaci goi; ma plimb printre ei pierduta-n gânduri. Când au ajuns în halul asta?! Parca ieri alergam prin aceleași locuri și erau plini de frunze verzi și cu coroane impunătoare. Când s-a întâmplat asta?! Nu ieri era final de August și eu zâmbeam fericita către cerul fără nori? Poate cineva sa-mi spuna unde au disparut toate astea?
Cred ca le-am furat eu. Le tin inchise in cutiuta cu amintiri si nu le dau voie sa iasa. Mi-e frica ca o sa zboare in etern si eu o sa raman fara ele. Trebuie sa am grija de ele, sunt prea pretioase. Zborul timid al pasarilor pe cerul azuriu de Iulie a disparut si el. Sta acum timid, inchis in cutie. Caldura serilor tarzii de vara o tin inchisa-n mine. Aleia chiar nu-i mai dau drumul; zambetelor la fel. Sunt mai importante ca orice. E stupid ca sunt la ani lumina distanta desi au trecut doar cateva luni, de fapt doar un simplu anotimp.
Timpul trece prea repede. Asa de repede incat nu apucam sa realizam. Timpul nu iarta nimic si trece peste noi fara sa-i pese ce distruge, ce creeaza sau ce agraveaza. As vrea sa cred ca timpul trece in favoarea mea. Nici nu stiu acum daca e de bine sau de rau trecerea asta a timpului. Nu ma intereseaza ca imbatranesc cu o zi, o luna sau un an. Ma intereseaza doar efemeritatea clipei traite acum si regret fiecare secunda in care nu am zambit si pe care nu am trait-o la maxim. Nu spun acum ca vreau sa fac cine stie ce nebunie in fiecare secunda a vietii mele, doar ca nu vreau sa mi-o petrec stand incruntata si gandindu-ma la ce o sa patesc/ce o sa mi se intample daca.
Apune soarele. S-a mai dus o zi.
".. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent."

14 noiembrie 2010

înger alterat.

Lasă-mă să plec. Lasă-mă, lasă-mă. Mă atingi cu mâini prea reci, nu înțelegi?! Ai fi fost singura excepție, am vrut să fii singura excepție. Ai plecat. Nu o să mai întreb, nu o să mai privesc în urmă. Sper.
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este sa fii o persoană iubită. Restul depinde de ceilalţi. Dar am mai învățat că s-ar putea ca ceilalți să nu vrea, să nu te vrea. Si atunci ce faci? Că să te îneci în lacrimi nu poţi, că doare. Perna în brate nu vrei s-o mai strângi, că doar nu e el și deja e uda; nu s-a uscat încă. Să te uiți pe pereți e complicat, că te invadează gândurile alea nenorocite și nu-ți mai dau pace toată noaptea. Si atunci ce faci?
Ce tot spun?! Nu vreau să pleci.
Pleacă! Nu. Nu-mi da drumul, nu. Rămâi, te rog. Ce fac?!

11 noiembrie 2010

orașul îngerilor e pustiu în seara asta.

"Marea îmi da mereu înapoi tot ce oamenii mi-au luat."

Cred ca totul incepe sa intre in normal. Dar nu mai e normalul acela obisnuit, e un alt fel de normal. Mai bun, mult mai bun. Parerea mea.
Calm. Totul este parca prea calm. Joia asta a fost ciudata. Si nu pentru ca s-ar fi intamplat ceva rau. Din contra, totul a mers chiar bine azi. Nu a fost una din joile alea cu care eram eu obisnuita. Scarbele alea de zile pe care iti vine sa le scoti din calendar. Nu.
Nu am vazut zambetul ala larg azi si nu am auzit vocea aceea azi si totusi topaiam intr-un picior in timp ce restul cascau.
Oricum, postul acesta l-am facut sa va anunt ca e posibil sa nu mai scriu asa des pe blog, din pacate. Sunt pedepsita. Si asta inseamna ca eu nu prea mai pot sa intru la calculator. Pentru ca, stitu cum e aia, "crima si pedeapsa".

Nu mai scap o data. "Ce semeni aia culegi. Ai semanat nepasare, eogism si furtuna, lacrimile astea sunt rodul." asta mi-a spus mama intr-o seara, acum vreo doua zile cand pur si simplu am explodat si am inceput sa bocesc. Am gresit, stiu. Mi-a trecut oricum, as cum trec toate. Insa ce nu-mi da pace sunt cuvintele ei, nu pot sa trec peste ele. Si ma gandesc intr-un ce anume am gresit. Si vreau sa schimb, asta doar daca mi-as da si seama unde anume am calcat stramb.
Amy mi-a spus "Si ce daca ai gresit, asta e.. acum e bine ca ai reusit sa iesi din lanturi. Esti libera, incearca iar, lasa in urma greselile, sunt niste jigodii!"
Poate, poate.
Au revoir!

Azi n-ai venit.

4 noiembrie 2010

had it all, threw it all away.

Ceata.
Cine zicea ca vremea e influențată de starea noastră, Doamne, mare dreptate avea! Afara-i ceata, în mintea mea e la fel. Sunt blocata. Totul parca e mai rece ca in Decembrie, am iarna în suflet.
Mi-e dor. De fapt nu mi-e e chiar dor; sunt doar putin nostalgica și asta ma face sa cred ca poate uneori la tine ma gândesc. Si, și, și chiar nu mai știu. Sunt prinsa intre doua sentimente. Am undeva acolo speranța ca totul se rezolva. De câteva zile am tot simțit fluturași în stomac. Doar ca e ceva acolo, în zâmbetul ala. Ma simt bine când îl vad; amuzant ca n-am mai simțit asta de ceva timp. Si persista sa ma acapareze zâmbetul asta larg, nu-mi mai pasa de nimic. Si e plăcut, n-am mai simțit fluturașii ăștia de ceva timp. Doar ca pe cât e de plăcut , pe atat de înspăimântător e. Fluturii astia micuti inseamna schimbari si mie îmi e cam frica de schimbări. Cele bruște ma destabilizează. Si ce se întâmplă acum, în ultima perioadă e prea brusc, mult prea. Si rănile sunt încă proaspete și mult prea adânci. N-au avut timp sa se cicatrizeze. Asta poate pentru ca am trăit înconjurată de amintiri și amintirile, ei bine unul din cele mai nasoale lucruri pe care le pot face amintirile e sa deschidă și sa facă sa sângereze iar o rana veche. Asa ca rănile mele nu aveau cum sa se cicatrizeze frumos cât timp eu trăiam înconjurată de fantomele trecutului.
Asa m-am lăsat eu ancorata în rutina și-n monotonia zilelor reci de Octombrie, sperând ca o sa uit sau ca măcar nu o sa ma mai gândesc la tot ce-a fost și tot ce se întâmplă. Dar e mai greu decât pare, căci uneori nu mai știi unde ești, unde ai ajuns sau ce trebuie sa faci. Si te agăți de fiecare raza de soare care îți zâmbește. Si eu cred ca mi-am găsit raza de soare și-mi zâmbește larg. Doamne și ce zâmbet, îmi place!
Sa înțeleg ca începe sa iasă soarele și pe strada mea?


eu: vreau ca acesta sa fie finalul.. deși știu ca nu va fi.
ea: niciodata nu va fi finalul.
Mike Oldfield - Man in the rain

1 noiembrie 2010

dacă ai plânge, ți-as șterge lacrimile.

Urăște-ma azi, urăște-ma maine, urăște-ma pentru toate lucrurile pe care nu le-am făcut pentru tine. Urăște-ma în cel mai groaznic mod posibil, urăște-ma ca sa vezi în sfârșit ceea ce e bine pentru tine. Urăște-ma pentru ca altceva nu poți sa mai simti. Si o merit, doamne cât o merit! Știți sentimentul acela? Când pur și simplu tot ce faci e să aștepți. Aștepți să ajungi acasă, în camera ta, să închizi ușa, să te așezi pe pat, și doar să dai afara tot ce ai ținut în tine în ziua aceea. Sentimentul acela de disperare și eliberare, în același timp. Nimic nu e în neregulă. Dar nici bine nu e. Si ești obosită. Obosită de tot, obosită de faptul că nu se întâmplă nimic. Si vrei doar să fie cineva acolo să-ți spună că totul e bine. Dar nimeni n-o să fie acolo. Si știi că trebuie să fii puternică pentru tine, pentru că nimeni nu te poate repara. Dar ai obosit să tot aștepți. Ai obosit să te repari singură și să te prefaci că totul e normal. Ai obosit să fii puternică. Si măcar o data, vrei ca totul să fie ușor. Să fie simplu. Să fii ajutată. Să fii salvată. Dar știi că nu o să fii. Dar totuși speri. Si încă îți dorești asta. Si încă rămâi puternică, deși ai lacrimi în ochi. Incă lupți.
Amuzant că am făcut cunoștință cu sentimentul ăsta. Am să trec peste, sunt puternică. :)


(Mihai Margineanu - A fost o data)

31 octombrie 2010

mi-e dor de mare.

Nu trebuie să-ți fie frică să visezi putin mai mult, dragule.
Toamna aceea care mă făcea să vizez la gânduri uitate pe bănci vechi din Cișmigiu, a trecut. E aproape Noiembrie. Mă sperie. Si mă sperie în asa hal pentru că mi-am permis să mă schimb prea mult și prea brusc.

Hai, pa! Am plecat; o să mă găsești la malul mării mele.
Un ultim gând pentru acel Octombrie ce mi l-am dorit atât de mult: nu o să îmi lipsești.

28 octombrie 2010

pentru ca mereu sunt ultimul apel.

"I still remember everything,
that old December,
the fears,
the cold.
I really wonder how you feel
on these nights,
so alone."
Îți mai aduci aminte de mine? Sunt doar o umbra acum. O umbra care iubește. Ironic. Alergam după niște umbre cândva acum am ajuns și eu una din ele. Viata nu e întotdeauna cum vrem noi sa fie. Ne certam. Plângem. Si uneori renunțăm. Dar undeva înauntru, încă știm ca e dragoste. Eu încă nu pot sa renunț. De fapt, pot dar nu vreau.
Regreți? Ca m-ai ținut vreodată de mana? Ca ai stat lângă mine? Nu o sa uit și nu o sa te uit. Nu știu dacă o sa citești vreodată asta și nu știu dacă o sa mai vorbim vreodată despre asta dar eu tot simt nevoia sa o spun, o sa aștept. Pot sa aștept. Ma întreb uneori dacă îți pui mâinile în cap când realizezi ca te-ai pricopsit cu una ca mine, care nu poate sa dea drumul lucrurilor asa ușor. Si eu fac asta uneori, când ma gândesc ca am dat de tine care ești în stare sa te prefaci ca totul e perfect chiar și când nu e.

Dar n-o sa ma poți ierta, oricât ai încerca. Si n-o sa te mai pot uita, oricât de mult as vrea. Si știi ceva? Tot n-o sa pot trece mai departe indiferent cât de mult îmi trebuie mie sa fac asta. Dar pana la urma toată asta e prostia mea, ca nu am stat dracului în banca mea și m-am agitat eu atâta ca sa ce?! Sa ce ma? Sa te ajut pe tine, da, da, da. Cica scopu' scuza mijloacele. Pe dracu' le scuza. Trebuia sa stau dracului în banca mea și sa nu fac nimic. Era mai simplu.
Simplu.. de ce nu e totul simplu?!

24 octombrie 2010

e atât de simplu!

"Da, dar lucrurile simple sunt cele mai grele."
"Voi fi mereu cu zece minute în urmă,
cu două octave mai jos decât satisfăcător,
incoerentă,
irecuperabilă,
nerealistă şi nesăbuită.
Iţi voi irosi mereu timpul,
îmi voi irosi mereu respiraţia,
voi irosi mereu totul..
doar ţine-mă de mâini,
priveşte-mă în ochi şi şopteşte: "mi-a păsat".
şi, îţi promit, voi fi plecată înainte să auzi ecoul.."
luat de aici.

23 octombrie 2010

hai, revino, e toamna iar!

N-am sa uit, n-am sa uit ca pe atunci era vremea covrigilor mancati seara tarziu in 5-ul ala vechi. Ca radeam ca apucatele si numaram pe degete persoanele care -chipurile- coborau din tramvai din cauza noastra. Ca A. a facut moonwalk acolo, in spatele 5-ului. Ca eu si M. ne povesteam problemele "amoroase" in serile tarzii de Noiembrie. Ca A. se uita la noi ca la doua apucate si credea ca a ajuns intr-un episod din "Neveste disperate". Ca in Octombrie am fost sa "violam" McDonald's-ul. Ca inca mai am poza de grup. Ca obisnuiam sa scriu "A. <3 F." pe geamurile aburite ale cinciului. Ca M. mereu ma speria spunandu-mi ca o sa inghete si maine daca e sa nimereasca in acelasi cinci cand o sa vina din directia opusa, o sa vada si o sa-si dea seama ca eu am fost. Ca eu o credeam de fiecare data. Ca totul a fost magic in anotimpul ala rece.

Si ar mai fi ceva, nu voi putea uita ca o sa mai vina alte anotimpuri reci sa-l acopere pe acesta pana cand va ajunge doar o simpla amintire a unei copile.

21 octombrie 2010

inutil.

Vad norii grei cum se risipesc încet în neant. Parca îl și vad, e acolo undeva în spatele plumbului ce mi-a întunecat cerul. Soarele meu e acolo, îmi zâmbește cald ca altădată. Dar tot e prea departe de mine, tot nu-l pot ajunge. Cat mai am pana acolo? Nici eu nu mai știu. Merg cu pași aparent siguri dar care la prima zguduitura se destabilizează și de frâng. Zâmbesc cu un zâmbet aparent cald dar care în prima secunda în care rămân singura se transforma într-o grimasa chinuita. Încerc sa-i fac pe toţi sa rada, sa uite, sa fie fericiți, dar de ce nu vede nimeni ca mi-e greu și mie? Nu mai pot s-o fac pe fericita, nu mai pot!
"Sunt bine!" Ce e asta? Ce dracului e asta?! Eu nu sunt bine deloc. Chiar nu vede nimeni asta? Uneori as vrea ca cineva sa ma privească în ochi, sa ma ia în brate și sa-mi spună "Știu ca nu ești bine, știu." Dar acel cineva întârzie sa apară și eu m-am cam plictisit sa aștept. Ce ar trebui sa fac? Nu mai pot sa plâng, nu mai pot sa zâmbesc, deci ce fac? Stau ca proasta singura și scriu.
Inutil.
Toţi rad în jurul meu, toţi se distrează. Eu privesc pierduta în gânduri pe geam. Unde ești? Unde e persoana aceea care ar fi trebuit sa fie lângă mine? Nu e nimeni. De ce?
Inutil.Apune soarele. Azi am stat și am privit cerul când nu mai aruncam un ochi la caiet sau la diriga. Dacă ar fi fost seara și eu as fi stat pe iarba, ar fi fost de-a dreptul superb. Mi-as fi putut imagina ca avioanele erau stele căzătoare. Si astfel mi-as fi putut pune o mie de dorințe. Care mai de care mai nebune. Dar doar una din ele ar fi meritat. Dar e o dorita care pare atat de greu de realizat. Încât, cu cât ma gândesc mai mult la ea, cu atât pare mai irealizabila. Si pe zi ce trece, parca nu mai are rost sa ma gândesc la ea. Dar totuși.. E unica dorința. E unica dorința pentru care merita sa pierd o seara întreaga pentru a ma uita după stele căzătoare. Stele. Vreau sa le ating!
Ma simt ciudat. Am inceput sa vad alfel lucrurile. Nu stiu cum, nu stiu de ce. Doar ca le vad altfel. Am o senzatie ciudata in stomac in fiecare dimineata de 3 zile. Nu sunt fluturi, nu stiu ce e. Un fel de gol. Si acum ma simt la fel. E un fel de grija amestecata cu teama, plictiseala, un usor entuziasm, putina dragoste si ceva nostalgie pe acolo. E cel mai ciudat sentiment. L-am descris ingrozitor de sec. N-am idee cum sa-l descriu.
Inutil.
Pa!

20 octombrie 2010

totul se plateste.

proza. pentru amy.
Ea, era afara si cerceta grabita fiecare geam de la primul etaj. Era greu de observat o persoana din locul in care se afla ea, dar nu era nimic. Stia exact dupa ce sa se uite pentru al il gasi, chiar nu era problema asta pentru ea.
Acolo!
A urcat scarile in graba, aproape ca a daramat o persoana si cand a ajuns la etajul unu s-a calmat, si-a aranjtat parul si a inceput sa mearga incet, de parca n-avea nici o grija pe lume. A mers si a mers.. L-a vazut; a vrut sa alerge spre el, sa-i sara de gat si sa nu-i mai dea drumul.
S-a abtinut.
L-a privit precaut si s-a apropiat de el zambind ca de obicei. El era acolo, imbracat in tricoul lui negru care ii venea asa de bine. Cu freza ciufulita de parca deabia atunci s-a dat jos din pat, cu ghiozdanul pe un umar si cu zambetul ala tipic. I-a spus ca ii sta parul ciudat. "Imi place! Esti adorabil." Voia de fapt sa spuna.
S-a abtinut.
A mai zambit inca o data inchizand ochii din politete. S-a apropiat de el si l-a luat in brate de dupa gat. A inchis din nou ochii, era in lumea ei.
-

El, pentru un moment a vrut sa se retraga. Nu stia ce se intampla. Dar mainile ei calde de dupa gatul lui, Dumnezeule! Ii lipsisera atat de mult. A luat-o si el in brate. Ii cuprinse mijlocul cu usurinta, era asa micuta.
Parfumul ei ii invada acum narile, nimic altceva. Doar ea. Mirosea a nuca de cocos. Dulce.. Voia sa-i spuna ca o iubeste, ca ii e dor, ca nu mai poate.
S-a abtinut.
A inchis si el ochii, ne stiind ca si ea facea la fel. Erau doar ei doi, nimic altceva, nimeni sa-i deranjeze. Si o strangea tot mai tare de mijloc, o tragea tot mai aproape. Vroia sa poata spuna atunci ca e a lui. Ca e numai a lui si el era al ei. Dar nu putea. Si o vedea tanjind si nu o avea si era totusi fericit. De ce?!
-

Ea ii simtea mainile cum o strangeau tot mai tare, asa cum o facea inainte, ca atunci cand obisnuia sa o sarute. Dar acum nu mai putea face asta si poate ca oricine ar fi privit din afara, ar fi crezut ca imbratisarea aceasta e doar una simpla, amicala. Ce stiu ei de fapt? Nimic.
-Mi-e dor. I-a soptit la ureche. Nestiind cum naiba i-au scapat cuvintele alea pe care le-a tinut ascunse atata timp. Nu, nu, nu! Doar n-a facut asta?!
Ah.. a auzit-o, nu?
El n-a inteles la inceput, a crezut ca i s-a parut. Dar nu, cuvintele acelea au fost spuse; pluteau acum in aer. Ar fi vrut sa-i spuna ca si lui, ar fi vrut sa isi treaca iar mana prin parul ei si sa o sarute acolo, in vazul tuturor. Dar n-a facut-o. De ce?
Fara raspuns. Iar.
De ce nu putea sa o sarute, nici el nu stia.
Si ramane doar intrebarea: de ce?

17 octombrie 2010

și tu vei rămâne numai a mea!

Ploaie. Nu suport când plouă; nu mă suport. Parcă stropii reci ai lui Octombrie știu să scoată tot ce-i mai rău din mine. Sufletul meu se scurge și el o dată cu lacrimile cerului, exact ca un fard pe o fată rea. Nu asa mi-am imaginat-o.
Toamna vreau să spun.
Credeam că o să fie mai, nu știu, mai frumoasă, mai plină de noutăți. Nu mă așteptam la o vreme urată tot timpul. Nu-mi amintesc să fi fost asa și anul trecut. De fapt chiar n-a fost! Am o poză dintr-un Octombrie târziu, în Tineretului. Si eram un zâmbet toată și era soare afară și tocmai dădusem primul meu test la logică. Si știu că i-am dat foc, acolo pe treptele acelea de piatră. Si știu că eram cu M. și A. Toate luasem un patru mare cât noi. Doamne! Ce vremuri bune au fost.
Dar mai bine revin în prezent și cât mai repede dacă se poate; nu-mi face bine să rămân prea mult în trecut. Mă apucă nostalgia aia nasolă. Zău ca-i ca raia.Si dacă stau în fata ta privindu-te pierduta ce o sa crezi? M-ai lua în brate dacă as începe sa plâng, ma întreb.
Sunt o proasta!
Dumnezeule! Eu acum realizez ce stupida pot sa fiu. Ca încă sper ca o idioata. Îmi tremura piciorul; e semn de slăbiciune. Ca sa vezi ce comedie! Iar m-au cuprins grijile. Doamne, nu mai scap o data de ele. Da, au dreptate. Da, îmi fac mult, mult prea multe griji.
Hai, v-am lăsat cu lamentările mele. Pa!

16 octombrie 2010

ajunge puțin curaj.

"Nimic. Am jăratec în mine, tăciuni sub cenușă. Oh S. De ce, de ce?"
(Cesare Pavese)
Un videoclip ce ilustrează o vară trecută, atât. El, ea și o melodie. Atât.
O scrisoare lăsată pe pragul ușii lui și primul lucru pe care îl va citi va fi: "Când te gândești la fericire sper că te gândești la capul meu pe umărul tău, la zilele când ne alergam prin parcuri fără să ne pese de nimic."
Nu s-au mai întâlnit niciodată.
Nu știu dacă a citit scrisoarea, nu știu dacă a înțeles-o. Dar ei doi nu s-au mai văzut niciodată. Si asa s-a terminat povestea lor, cu o simpla scrisoare lăsată pe pragul ușii. Sentimentele ei lăsate pe o coala alba de hârtie. Negru pe alb.
Atât.

Ploua. Si nici măcar nu suntem în Martie sa pot sa compar ziua asta stupida cu "Ploaie în luna lui Marte" a lui Nichita. Nu, nu, nu.. Noi suntem în Octombrie acum. Un nenorocit de Octombrie. Se face aproape anul.. mai am 26 de zile. Stupid.

14 octombrie 2010

te-am strâns în brate, în vis.

"Pentru noi timpul să se oprească într-o joi. Si să îl păcălim, să-i dăm drumul din nou și să o ia din loc doar când o fi să ne despărțim!"
Într-o joi, da! Într-o joi s-au întâmplat toate. De fapt greșesc, într-o joi au început toate.

-Cine a spus ca anii de liceu sunt cei mai frumoși avea dreptate. Mi-a spus zâmbind în timp ce își mai dădea o șuviță de par după ureche. Ce bine i-a stat parul azi. Mai ca o puteai sa o confunzi cu o păpușă, pe bune!
-Cred ca ai dreptate.. i-am răspuns pierduta încercând sa-mi păstrez zâmbetul ala cu care i-am obișnuit pe toţi. Am mai aruncat o privire pe geamul din spatele ei, soare. Ce prostie! Cica azi ploua, de unde?! Azi a fost frumos afara, chiar prea frumos pentru Octombrie.
Ii dădeam dreptate, vorbesc serios. Doar ca nu în momentul ala; as fi susținut-o oricând, oriunde și în fata oricui dar nu atunci. Nu, pentru ca atunci nu eram în apele mele. Nici acum nu sunt dar asta e partea a doua.
Aparent am supraviețuit cu bine primul an de liceu. Stupid. Am supraviețuit fizic, psihic sunt total alta. De ce? De ce nu știu nici eu, nici ele, nici mama, nici nimeni. Dar dacă ar fi sa întrebe cineva, toţi ar fi de acord ca m-am schimbat. In bine sau în rău, fiecare cu părerea.

Nu! Nu mai cred în dorințe. De ce? Simplu.
Am găsit un blog vechi de al meu și implicit o postare veche. Din 15 Octombrie anul trecut. Ma plângeam ca nu mai am răbdare pana la ziua mea și acolo am spus ca știu deja ce dorință vreau sa-mi pun și brusc mi-am adus aminte ce dorință mi-am pus anul trecut de ziua mea. Ce credeți?
Nu s-a împlinit.

12 octombrie 2010

imbratisarea.

"As fi vrut sa te păstrez în brate asa cum țin trupul copilăriei, întrecut cu morțile-i nerepetate."
"-Frumoasă rochie! și-a complimentat singură frumusețea albă, în straturi transparente, lungă pană la genunchii ei firavi ce ii încadra trupul perfect. Si perfect ar fi putin spus, mult prea putin. A făcut câteva piruete ca o balerină veritabilă și s-a lăsat apoi încet pe iarba moale, la fel cum s-ar fi lăsat pe patul de flori pe care dormea în fiecare seară.
Mai visează uneori că se întoarce la ea în zori, că se-ntoarce pe pat de flori. Dar Făt-Frumos al ei e de mult plecat, ancorat în realitatea ce ei ii displăcea atât de mult. Si ce frumos visa la pieptul lui și ce ușor o purta în brate pana la margini de ocean. Ar fi putut dura la infinit căci mana ei pe mana lui era o dulce povara dar acum o lume ii desparte. Cat a durat? O luna. Un an. Zece ani? A uitat de mult răspunsul..
Lumea e ciudata, parca ieri erau convinși ca e îndeajuns de mica încât s-o poată cuceri cu un simplu sărut. Iar azi? Azi nici măcar nu mai vorbim.. azi e prea mare, e lumea-ntreagă intre ei.
-Nu știi niciodată când îți vei găsi locul lume. ii spunea ei strângând-o și mai tare la piept. Ea, dădea calma din cap și se cuibărea mai bine.
-Locul meu e aici. nu știa nimic atunci, absolut nimic.
Nu poate renunța. Ea nu renunța niciodată și el o admira pentru asta. Simte că l-ar dezamăgi profund deși au trecut luni bune de când și-au vorbit ultima oară ca cei doi îndrăgostiți de odinioară. Își evita privirea; lumea dintre ei sunt ochii lor ce refuză să se privească. Trist.
Dar Făt-Frumos ce simte?"
there's a little bit of you in all this.


Bun, Mishi las pe mana ta continuarea. :)
O găsiți aici.

9 octombrie 2010

ruinele noastre.

"Ne jucăm de-a casa în ruinele noastre, în ruinele a ceea ce am fost."
Scriu, șterg. Scriu, șterg. Scriu, șterg. E un du-te-vino continuu. Nu-mi găsesc cuvintele. E greu, la dracu! E greu să scriu aici. De fapt, e greu să scriu, să-mi găsesc cuvintele. Am o presimțire proastă. Sunt câteva persoane în viata mea pe care pot și eu să le citesc dacă mă mint și una din ele tocmai m-a sunat. Ii tremura vocea. La dracu și cu presimțirile! S-a întâmplat ceva, simt asta.
In altă ordine de idei.. hm, de unde să încep? A, da! Reciteam un blog care îmi place la nebunie și am găsit ceva care în momentul de fată mă caracterizează mult mai mult decât as vrea eu, mult mai mult decât vroiam.
"Dacă lumea ar lua mâine sfârşit eu nu aş muri fericită. Nu am făcut cam nimic interesant cu viaţa mea, deşi am trecut prin multe." Citat luat de aici. Vorbind serios acum, nu cred că am făcut ceva în viata mea de care să fiu mandră. Ceva care în momentul în care o să stau pe scăunelul ăla mic din ultima sală de așteptare și mă holbez la filmul vieții mele cum se derulează să mă facă să mă ridic brusc și să spun: "Da frate! EU am făcut asta. EU am fost acolo! E meritul MEU." Mai am timp, poate. Dar viata merge atât de repede, filmul meu se derulează cu o viteză amețitoare și eu încă nu pot să mă dezmeticesc, încă nu pot să-mi dau seama de ce dracului să mă apuc ca să nu îl scap.

Sunt un trandafir cu spini tăioși. Cu multi, multi, multi, foarte multi spini. Ce-i amuzant este faptul ca pot să renunț la ei dacă vreau, normal că pot. Dar nu vreau. Îmi las spinii ăia tăioși și urâți la vedere, să nu se apropie cineva de mine. Mi-e frică. Mi-e frică, dau înapoi și mă baricadez cât de bine pot. Atât de frică îmi e de suferință, las spinii să își facă treaba. E mai ușor..
Ma uitam azi la mine în oglinda și nu mi-a venit sa cred ce vad. Stăteam acolo în fata oglinzii din Downtown, cu machiajul scurs, cu genele lipite intre ele de la lacrimi, cu fata roșie și ochii cât cepele. Ma uitam pur și simplu la mine și nu-mi venea sa cred ce am ajuns. Eram jalnica, jalnica! Nu mai semănam de loc cu Anca aia pe care obișnuiam sa o cunosc. Cum eram anul trecut în perioada asta și cum sunt acum.. zici ca au trecut ani buni de atunci. Atunci nici măcar nu știam ce-s alea lacrimi, nu știam ce înseamnă sa plângi și sa suferi. Acum? Acum nici eu nu mai știu ce sunt. Nu-mi place oricum de Anca asta patetica. Mi-e rușine cu Anca asta care se da bătuta din orice care plânge la orice rahat și care a uitat cum e sa zâmbească cu adevarat. Cum mi-am permis sa ma schimb atât de mult? Cum?!

7 octombrie 2010

o mie și una de nopți.

Într-o nu știu care seara, într-o nu știu care vara, într-un nu știu care bar, într-un nu știu care par stătea liniștită o agrafa superba cu un fluture argintiu cu mici strasuri verzi. Si fata cu agrafa privea pierduta peisajul din fata ei, peisaj care consta doar în prietenii ei povestindu-și unul altuia ce au mai făcut peste zi. Nimeni n-o remarca deși ea sta chiar în fata lor. Nimeni n-o privește deși buzele ei conturează firav din când în când un zâmbet când mai aude vreo poveste interesanta.
Dar pleoapele ii sunt grele și canapelele prea moi. Se lasă la un moment dat pe spate, conștientă ca nu o sa ii simtă nimeni lipsa și închide ochii.
“Hai, trage-ma în povesti de litoral, draga mea unde nu știu cine ești.”
Va rog, nu luați în seama aceasta postare. Sunt gândurile mele care ar fi trebuit împărtășite cu cineva cu mult timp în urma. N-am știut s-o fac, am pierdut șansa și acum am rămas doar cu gândurile astea dezordonate pe care încerc sa le aștern aici.
A, și ca sa nu uit; un mic sfat: cine va spune 'trăiește clipa!' știe de ce va spune asta. Si știu și eu acum de ce mi se tot spunea asta. Păcat ca înțelegem cu adevarat mult prea târziu. :)“Ia un borcan, scrie pe el 'speranțe' și dai și umple.”
Zâmbesc, ma chinui. Tremur când te vad și ma bâlbâi, ca de obicei. Îmi vine sa plâng când ne vad asa, da, n-ai observat nu? Nopțile ma dor, nu știi. Si acum ma chinui sa scriu aici tot ce n-am mai apucat sa-ți spun ție. Ca totul s-a terminat prea brusc, fără nici un preaviz. Incă mi-e frica sa nu ne certam, ironic nu? N-am mai reușit sa deschid folderul cu pozele făcute în perioada asta. Sunt prea multe și oricum, n-as mai reuși sa controlez chestiile alea nenorocite numite lacrimi. Mi-e dor.
Ironic ca vroiam sa închei aceasta postare cu “mi-e dor” pentru ca orgoliul asta prostesc nu m-ar fi lăsat nici în ruptul capului sa recunosc asta. Dar chiar îmi e dor deși poate n-ar trebui, ca poate, doar poate sunt singura fraiera care simte asta. Si dacă e asa eu nu câștig nimic, rămân cu dorul meu și atât. Si atunci? Si atunci ce fac? Ce ar trebui sa fac de aici, ca am ajuns sa fac lucruri stupide, mărunțișuri pe care apoi le regret când stau sa le analizez. :) Din nou, ironic ca nu-ți pun ție întrebările astea. Poate ca mi-e frica de răspuns, poate ca vreau sa vorbim fata în fata și nu avem când, poate.. nu știu. Rămâne doar “poate”. Mi-e dor. Tu de ce nu vrei sa vorbim despre asta?

4 octombrie 2010

Si ți-am promis..

Eh postul asta, dragul de el, e pentru Amy. Pentru ca i-am promis ca o sa ii fac un "10 melodii pe care trebuie sa le știi." Sper sa va placa și vouă, nu doar ei. :D

1. Proconsul - Cerul
2. Spitalul de urgenta - Fluturi
3. Direcția 5 - Povestea noastră
4. Celine Dion - I surrender
5. Scorpions - Daddy's girl
6. Rihanna - Cry
7. Holograf - Dragostea mea
8. Alb Negru - Amintiri
9. Ana Maria - Dar cine știe?
10. The Script - Break even


Si sunt doar o parte; le-am pus doar pe cele din playlist-ul actual. Bun, bun. Ma retrag acum la muzica mea și la pozele mele. Noapte bunaaaa!

3 octombrie 2010

eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

Deja este trei Octombrie. Hm, ciudat. A trecut deja prima luna de toamnă și parca nu m-am schimbat de loc. Parca sunt în același loc ca acum o luna. N-am avansat nici măcar un pătrățel nenorocit. Dau cu zarul și parca nu vor sa se rotească. Prinsa în jocul acesta stupid de 'Nu te supăra frate!' și nu dau semne ca ma apropi de final.Si când plouă afarăăăăă, stau cu poza ta la geeeaam. Si când plouă afarăăăăă.. Te săruuuut. Melodia asta îmi bubuie în căști de trei ore, în continuu. Îmi ridica moralul și în același timp îl izbește de pământ fără milă, toate astea de trei ore. Ritmul ma face sa vreau sa dansez iar versurile ma omoară efectiv. Asa ca singurul lucru pe care îl pot face în momentul asta e sa stau liniștită, sa ascult melodia și sa îmi rod o alta unghie.

"Amintirile nu ne mai pot omorî, cel mult pot face o rană să doară şi să sângereze din nou." Spunea cineva, cândva, prin Mai. Si ce se întâmplă dacă de la rana aceea dureroasa se pierde prea mult sânge? O dam în hemoragie și de la hemoragie se moare, corect? Si atunci ce facem? Ca în final, am murit de la prea multe amintiri. Si parca o aud pe profa de psiho în fundal cum repeta ca totul e stocat în subconștient și ca pe unele le uitam pentru a face loc altor amintiri. Si atunci dacă tot le uitam la un moment dat de ce ne mai batem capul cu ele acum? De ce le aducem în discuție iar și iar. De ce nu putem sa dormim din cauza ca revin prea brusc și prea violent în mintea noastră? Uite, cel mai rău urăsc chestia asta.. ca ne bântuie amintirile. Îmi aduc aminte ca mai de mult, prin Iulie n-am dormit o seara întreagă pentru ca mi-am amintit ceva și n-am mai reușit sa închid ochii fără sa îmi revină imaginea aceea în minte.
Ce o sa ne facem cu amintirile astea?

30 septembrie 2010

și el fuge iubind, de coasa; moartea din greșeli.

eseu.(Pentru Emmishor.)

Si te privea timid cu ochii goi, de ciocolata. Si aștepta dar tu nu ai realizat ce, nici măcar nu te gândeai la asta. De ce n-a făcut nimic ma întrebi acum? Pentru ca o țineai în brate, de aceea. Pentru ca ii era bine, pentru ca erai acolo. Si pentru ea era îndeajuns sa te știe acolo lângă ea, sa te știe fericit. Dar eu te întreb pe tine acum, tu de ce n-ai făcut nimic? Când o priveai asa, când ii aruncai priviri clandestine și parca și tu așteptai ceva. Ştiai ca ea nu o sa facă nimic, de ce ai riscat? Toată viata ta ai mers pe riscuri, de ce nu ai încercat măcar o data sa nu faci lucruri nesăbuite și sa fii putin mai atent? Ca poate acum nu vei mai afla niciodată toată dragostea ce vroia sa ți-o dăruiască fără sa ceara nimic în schimb. Dar nu e timpul pierdut, nu încă.(Iartă-ma ca nu am reușit sa scriu un eseu mai lung. Nu mai știu ce sa spun, mai ales după ce mi-ai povestit :) Îmi pare rău.)

27 septembrie 2010

acesta e cântecul ce ți-l dedic.

eseu.(pentru Amy)

Si se făcea ca eram într-un Septembrie târziu. Un Septembrie ca oricare altul, un Septembrie, de ce nu, ca acesta. Si ea se plimba singura cu tramvaiul. Nu o mai durea nimic, nici ca ar mai fi simțit ceva ca sa poată realiza măcar putin durerea. Caci se înșelase amarnic când a sperat la un alt Septembrie în ploaie. Si zâmbea amar când privea copacii uscați și bătrâni. Tramvaiul își continua drumul monoton, alene printre clădiri și copacii uitați de timp și ea încearcă din greu sa-și tina lacrima din coltul pleoapei. Nu e ploaia aici sa-i ascundă lacrimile. Incă așteaptă sa-l iubească, încă așteaptă sa-l încălzească în iarna ce va veni. Dar clipele trec, greu și monoton ca tramvaiul ce o duce către casa. Ea a uitat drumul către castelul lor și acasă doare.. căci e amintirea lui peste tot. Nu mai vrea sa meargă acolo dar nu poate, nu se poate dezlipi de rama ce încadrează imaginea lui. Rama de pe marginea patului, rama care sta acolo, nemișcată din ziua aceea. Cântecul lor ii e și acum amuțit pe buze, nu poate și nu vrea sa-l șteargă. Sta acolo, parca așteptând ziua când va veni EL și o va lua de mana. O va trage după el și o va duce în parcul lor. Acolo, în ploaie vor cânta din nou.
Ii va prinde mana în a lui și o va trage din ce în ce mai aproape de el. Si atunci când va considera el ca nu mai exista nici un fel de distanta intre ei vor începe sa se miște ușor în pas de vals. Va rade iar de prostiile pe care le spune EA și ii va da iar o șuviță uda de pe obraz. Dar pana atunci mai e și ea își continua drumul cu tramvaiul trist. Așteptând sa mai treacă un anotimp uitat de timp.

25 septembrie 2010

as vrea să fiu acum o romanță cu parfum.

'Da, am să mă întorc cândva să alung din preajma ta tot ce-i trist și tot ce-i rău. Si as dori să pot să-ți spun o poveste de pe drum când visam la geamul tău.'


știu eu pentru ce e postul ăsta.

22 septembrie 2010

despre..

As avea atat de multe lucruri despre care sa vorbesc incat nu mi-ar ajunge doua zile de scris continuu. V-as putea spune in detaliu ce visez, ce-mi doresc, pe cine iubesc, ce urasc, ce cuvant nu vreau sa aud, pe cine vreau aproape dar apoi unde ar mai fii farmecul? Si totusi sunt momente in care pur si simplu simt nevoia sa imi spun toata povestea oricui e in stare sa ma asculte. Dar imi tin strans sentimentul acesta, nu-l las sa zburde caci n-am idee unde as putea ajunge cu el lasat liber.
Postul de acum cateva zile a fost pentru mine, postul asta este pentru.. ei bine pentru ce simt. Si intr-o oarecare masura si pentru mine. Caci sentimentele astea sunt ale mele si ale nimanui altcuiva.Cat de greu ar fi sa incepi o postare cu adio.. sau la revedere, e ultimul lucru pe care ti-l dedic? Eu n-as putea, nu m-ar lasa inima sa fac asta pentru nimeni. Cu toate ca am avut intentia asta de atat de multe ori, nu am reusit. Am ajuns sa sterg postarea sau sa nu o postez deloc. Dar daca uneori o postam, ajungeam uneori sa primesc explicatii multumita ei sau am ramas doar cu dubiul uneori. Cum era expresia aceea 'dupa cum iti e norocul'. Dar m-am lasat de sportul asta, e prea riscant si stiu eu prea bine de ce spun asta.
M-am prefacut atat de mult zilele astea incat, pentru o fractiune de secunda, am ajuns si eu sa imi cred minciuna asta pe care o repet si mi-o repet. Ce impresie v-am lasat, ma intreb? Oare chiar credeti asta? Chiar atat de bine sunt in stare sa ma prefac, sa-mi maschez adevaratele sentimente? Uneori chiar ma surprind si pe mine. Stiu, stiu ca mi se citeste blog-ul de unele persoane care au fost atinse de minciuna asta a mea, dar momentan chiar nu ma intereseaza. Si o sa dau publicare si abia atunci o sa incep sa ma framant cu intrebari de genul: 'am facut bine?' sau 'oo Doamne, ce am facut?!' Dar momentan sunt in 'transa' si nu am vreo dorinta ascunsa de a nu publica acest adevar. Nu!
Si ma las purtata usor de versurile melodiei(aici) si tastez in continuare. Cred ca asta se pune drept confesiune, nu? Ah apropo, multumesc Amy ca mi-ai spus de melodie, e absolut superba. Promit ca voi invata s-o cant la chitara si apoi o vom canta amandoua.

'Noi n-am fost niciodata doi
Doar unul singur amandoi
Salbatic cuplu insingurat
Pe care timpul l-a uitat

Noapte la mare, noapte la mare
Buzele tale au gust de sare
Pielea-ti miroase a scoici si a soare
Noapte la mare, noapte la mare
Noapte la munte, noapte carpatina
Buzele tale au gust de rasina
Pielea-ti miroase a flori si a fructe
Noapte la munte, noapte la munte'

(o parte din melodie :x)

18 septembrie 2010

asta e pentru mine!

Pentru ca nu ma potolesc niciodata si nici n-o sa o fac. Pentru ca imi place sa rad si imi scot singura ochii seara tarziu cand incep sa realizez ca am avut momente in timpul zilei cand am stat deprimata. Pentru ca nu incetez niciodata sa sper si sa cred in oameni. Pentru ca stiu de ce sunt in stare si o sa le demonstrez tuturor asta foarte curand. Pentru ca sunt atat de schimbatoare. Pentru ca ma apuca cantatul in cele mai ciudate momente si zau daca imi pasa ca ma crede lumea o ciudata. Pentru ca nu pot sa stau locului. Pentru ca sunt rare momentele si rare persoanele care ma fac sa ma opresc si sa stau linitita. Pentru ca ascult de doua ore in continuu 'My life would suck without you'. Pentru ca imi schimb statusul pe messenger atat de des incat si eu pierd numaratoarea. Pentru ca imi iubesc prietenii. Pentru ca imi iubesc scrisul. Pentru ca imi iubesc buzele. Pentru ca imi place la nebunie cand mi se fac poze instantanee. Pentru ca imi place sa ma regasesc in melodii.
Pentru ca m-am subestimat. Pentru ca aproape am reusit sa distrug un mobil in mai putin de un an. Pentru ca mereu radeti de mine pentru asta. Pentru ca am invatat sa am incredere in mine. Pentru ca acum stiu ce vreau. Pentru ca ma holbez la poza aia de jumatate de ora. Pentru am momente cand privesc in gol incat puteti sa jurati ca am probleme mintale. Pentru ca nu imi mai pasa! Pentru ca ma iubesc. Pentru ca iar m-am razgandit la felul in care ma voi tunde data viitoare. Pentru ca inca ai o parte din inima mea. Pentru ca am pus piesa aia pe replay. Pentru ca iar am uitat sa cumpar caietul ala. Pentru ca blogul asta a facut deja doi ani si eu am uitat sa va anunt. Pentru ca nu stiu daca vreau sa vina luni sau nu. Pentru ca mi-am revenit. Pentru ca zambesc. Pentru ca am uitat sa mai lucrez la povestea Mariei. Pentru ca am scapat iar Ipod-ul in cap. Pentru ca vreau mobilul ala!! Pentru ca vreau sa incerc machiajul ala.
Pentru ca postul asta e pentru mine! :>

17 septembrie 2010

mi-as dori sa te pot salva.

Am trecut ieri pe la bunica. Am cules un trandafir mai firav din gradina. Era asa prapadit, mi s-a facut mila de el. L-am luat si acum sta intr-un pahar pe birou. M-am obisnuit de mica sa am grija de flori, sa schimb apa florilor o data la doua zile; bunica mea are o gradina. Si cand eram micuta aveam grija de flori cu ea. Mereu plecam acasa cu bratul plin de flori, care mai de care mai colorate. Si ea m-a cam invatat tot ce e de invatat despre flori.
Multumita ei casei mele de vis i s-a mai adaugat o gradina micuta, in spate. Da, in spatele casei, acolo, langa tei-ul acela mare si chiar langa leagan. As avea grija de gradina în week-end si cand voi termina m-as putea aseza in leagan, sau pe balansoarul instalat pe veranda. Tu*(dragostea aia a mea mare, pe care o voi intalni candva) mi-ai putea aduce o cana calda cu ceai de vanilie, preferatul meu de altfel, si te-ai aseza langa mine. Am privi amandoi apusul sub pilota aceea claduroasa pe care am fi cumparat-o in ziua cand ne-am mutat si apoi am adormi imbratisati în balansoar. Nu ne-am trezi decât atunci cand soarele imi va mangaia genele și voi realiza ca am intarziat iar la serviciu. Te-as trezi cu un sarut pe obraz si apoi as fugi grabita la munca.

16 septembrie 2010

pss, pss, auzi domnisoara?

Baa! M-am inselat. Si, exact cum a spus o bloggerita care imi place la nebunie(aici) "melancolia e ca raia, daca te scarpini se extinde." O sa ii dau dreptate si o sa dau dreptate multor alte persoane din viata mea care imi tot spuneau, "ba, mie mi-e dor de tine, ma!" si carora eu le raspundeam sec "pai da ce, nu's aici?!" si raspundeau: "nu ma, nu esti Anca aia pe care o stiu eu. Deci mi-e dor de Anca veche, aia care radea din orice si canta cu mine pe holuri "Am doar 18 ani" si mazgalea bancile in orele de mate cand n-avea ce face. De Anca aia imi e dor mie. Nu-mi place privrea asta de copil trist. Vreau zambetul ala pervers inapoi." (citat, aproape complet, de la Amy)
Imi lipsea curajul, asta imi lipsea mie. Dar m-am intors. Anca is back bitches.
revin diseara :*

14 septembrie 2010

cenusareasa mea in picioarele goale.

Si ma gândeam ca a mai trecut o vara și ca eu am mai crescut putin(de fapt o sa mai cresc peste câteva lui, dar nu contează asta). Si în mod stupid îmi vine sa plâng când realizez cât de repede trece timpul. Si mai ascult si nenorocirea aia de melodie(a se citi: acea superba melodie) Viva forever, care aproape ma face sa bocesc dacă sunt putin mai atenta la versuri. Deci superb!Am luat o miiica pauza de la eseu. Pentru ca nu pot, sub nici o forma, nu pot sa ii conturez povestea Mariei. Nu reusesc. Nu gasesc un inceput pentru ca eu stiu doar finalul. Si e greu sa faci ceva cunoscand doar finalul povestii, sincer. Am incercat, de ce sa mint, am incercat sa fac ceva dar nu iesea nimic. Pur si simplu imi venea alta idee care automat se contrazicea cu ce gandisem mai devreme si totul iesea o mare varza. Asa ca mai bine iau o pauza, pentru ca stiu prea bine ca mie imi vin ideile astea geniale, sclipirile de moment cand pur si simplu nu ma mai gandesc la poveste. Ironic dar adevarat.


Am răscolit din nou arhivele blog-ului asta acum cateva zile. Arhive care într-un fel sunt o parte din arhivele sufletului meu, pentru ca în ultima perioada aici mi-am pus sufletul pe tava, poate nu complet, poate nu exact cum am vrut dar v-am povestit vouă prin ce treceam. Si m-a apucat rasul când am citit. Dar știți, nu era rasul acela nebun, tipic mie. Nu, era un ras amar, aveam lacrimi în ochi. Eram atât de prostuță, eram atât de mica. Si totuși, nu știu de ce am senzația ca eram "mica" când a trecut doar un singur an.
E stupid ca nu-mi mai aduc aminte lucruri, deși sunt acolo.. sunt însemnate aici. Dar eu nu mai știu la ce m-am referit. A fost o postare, într-un Ianuarie târziu în care am spus: "M-am grabit sa trag concluzii. Asta e clar. Nu mai spun nimic, pa! :)" Dar zău dacă îmi pot aduce aminte la ce m-am referit. Nici nu știu ce simțeam în perioada aia pentru ca nu spuneam de loc ce simt pe atunci.. pur și simplu îmi povesteam ziua. Apoi se lăsă tăcere.. :)) Pe 22 am scris ca am fost pedepsita și apoi n-ați mai auzit nimic de mine pana în Martie, pe patru mai exact si de atunci am scris in fiecare zi(sau nu) pana acum. Si e ciudat, pentru ca in ultimele doua luni eu nu am mai scris nimic.. Si ma scoate din minti chestia asta pentru ca nu am ce citi mai tarziu.
Ah, mai stiti ca va spuneam ca mi-e dor de liceu? -rade- Da, da, nu imi mai e. Urasc ca a inceput, sincer, urasc. Prima zi? Hahaha, ma face sa rad, dezastru total. :)

Au revoir!

12 septembrie 2010

fiecare trandafir cu spinul lui. a doua parte.

Ceaiul nu a venit imediat, dar nu a contat. Privea pierduta decorul pub-ului si ofta din cand in cand. Azi era gol, ciudat. De obicei canapelele din piele maro erau goale doar vara, pe la ora asta. Privea absenta peretii pictati si mai zambea cand dadea de o fotografie veche ce ii placea. Toata incaperea era cufundata intr-o penumbra tacuta. Puteai sa vezi orice, dar nu in detaliu. Lumina difuza din camera isi avea si ea efectul. Mereu i-a placut localul acesta, era retras, intim.
"Somewhere in this darkness there's a light that I can't find. Maybe it's too far away.. or maybe I'm just blind.." Tresari cand melodia se schimba brusc. Castile ii alunecasera din urechi in momentul cand se trantise prima oara pe canapea, un obicei vechi de al ei. Erau prea moi pentru a nu face asta. Unul din gesturile copilaresti tipice ei. A gasit, fara exagerare, o gramada de melodii dragute de cand vine aici. Cel sau cea -n-a aflat inca- care se ocupa cu muzica are gusturi destul de bune cand vine vorba de melodii.

Sunetul produs cand tava din metal a atins masuta scunda de cafea a trezit-o din reverie. Aburii ieseau in continuu din cana mare de ceai. Privea absenta la cum se ridicau usor si apoi dispareau in neant la fel de usor cum apareau din cana. A zambit parca pentru ea si si-a tinut capul sus, pentru prima oara in mult timp.
-Am fost o proasta. A fost primul lucru pe care i l-a adresat blondei in timp ce tipa se intorcea cu spatele sa plece catre bar. Blondei, curioasa din fire, i-au slipit ochii pentru o fractiune de secunda si s-a intors pe calcaie catre fata cu ochi de ciocolata. A zambit, Maria i-a zambit la randul ei si a inspirat adanc incat blonda a avut senzatia ca face asta dupa mult timp in care n-a mai respirat de loc.
-Ascult.

10 septembrie 2010

fiecare trandafir cu spinul lui. prima parte.

Ningea. Ningea ingrozitor de mult pentru o zi de Februarie tarziu, dar sincer nu ii pasa. Isi vedea linistita de drum fara sa auda nimic. Nu isi auzea pasii calcand brutal pe zapada proaspat asternuta asa cum nu auzea zumzetul creat de oamenii grabiti sa se ascunda de ninsoare. Isi stia drumul si era concentrata pe el, nu o interesa nimic altceva. Trebuia sa ajunga acolo cumva, chit ca ii lua toata noaptea sa traverseze intersectia aia infernala. Trecuse fara probleme de McDonalds' si acum nu o mai despartea decat o straduta pustie. A traversat catre partea cealalta fara macar sa se uite daca masinile se oprisera. Nici nu se uitase bine daca se facuse verde sau nu.. mai avea asa putin si batutse atata drum sa ajunga acolo incat chiar nu o mai interesa. Vroia sa ajunga cat mai repede acolo. Cu fiecare pas lasa tot mai mult in urma aglomeratia din Piata Romana. Parul ii era ud, caci si-l lasase liber azi, buclat. A pierdut iar o ora in fata oglinzii azi dimineata, cand a mintit-o pe mama sa ca se pregateste pentru scoala.
Incet, incet, incepuse sa nu mai auda nici macar melodia care se repeta de cateva ore bune in ipod-ul ei negru. Din goliciunea ochilor ei am realizat ca nu se gandea la nimic. Sau daca o facea gandul acela disparea subit. Si totusi, ea nu tresarea, nu isi scoase nici macar pentru o fractiune de secunda mainile din buzunar, nu isi aranjase nici macar o singura data parul ud, nu ridicase privirea din pamant nici macar la traversare. Era in lumea ei.

-Te-ai intors. Fata din spatele barului o privea zambind. O stia, clienta fidela.
N-a schitat nici un zambet, nici macar nu a incercat. A dat din cap si s-a indreptat catre canapeaua pe care isi derula zilnic filmul amintirilor din iarna trecuta.
Meniul acela vechi o astepta ca de obicei pe masuta prea joasa pentru gustul ei. Niciodata nu i-a placut dar nu s-a plans. Pe atunci era prea absorbita in conversatiile acelea fara noima ce se purtau de cate ori ajungeau acolo. Acelasi ceai ii facea cu ochiul de fiecare data. Si-a ridicat privirea catre blonda care o intampinase cu cateva minute mai devreme si i-a zambit pentru prima oara in multe zile.
-O Piña Colada.
-Mi-ai zambit. Blonda se apropie de ea si se aseza usor pe canapeaua moale. S-a intamplat ceva bun? Este, pe bune acum, prima oara cand te vad zambind de cand ai inceput sa ne vizitezi.
I-a zambit amar si a dat din cap fara sa raspunda insa. Chelnerita o privi atent si isi puse mana peste a ei.
-E bine atunci. Imi esti draga, daca vrei putem vorbi, ma pricep sa ascult. S-a ridicat sa plece si in timp ce cobora micile scari s-a intors si i-a zambit larg. Sunt aici daca e ceva. Ceaiul vine imediat.

7 septembrie 2010

ce zici? asa e c-am ghicit de ce ai venit?

Mi-e dor.
Mi-e dor sa ma plimb cu metroul pana la Stefan cel Mare si sa realizez in ultimul moment ca eu trebuie sa cobor pentru ca sunt prea absoribita de carte. Mi-e dor sa savurez machiatto-ul de la McDonalds, cat ma chinui sa nu-l vars pe hanoracul meu alb in timp ce maresc treptat pasul pentru a nu intarzia la ora. Mi-e dor sa ma hotarasc in ultimul moment sa nu ma mai duc la prima ora. Si asta doar dupa ce am alergat de nebuna prin casa o ora si jumatate pentru ca nu-mi gaseam o bluza sa port, o culoare sa-mi dau pe pleoape si rimelul care iar zacea pe raft la mine in camera si eu il cautam in baie. Mi-e dor sa plec iar tarziu pe usa pentru ca nu-mi gasesc castile care stateau linistite in geanta. Mi-e dor sa o sun pe Miki si sa o anunt ca am urcat in 34 si ca ajung la Hasdeu in zece minute. Mi-e dor sa intru pe Skype cu o jumatate de ora inainte sa plec doar pentru a ii cere o parere legata de parul meu. Mi-e dor sa imi pun alarma sa sune la 9 si apoi sa o aman pana la unsprezece doar pentru ca nu mi-am terminat afurisitul ala de vis inainte sa sune si niciodata sa nu reusesc sa adorm la loc sau sa continui visul acela. Mi-e dor sa ma trezesc dimineata si sa realizez ca iar sunt singura acasa. Mi-e dor sa dau muzica la maxim si sa pun paine la prajit in timp ce storc niste portocale pentru nelipsitul fresh de dimineata. Mi-e dor sa trantesc plictisita ghiozdanul in dulap dupa ce m-am chinuit sa ajung prin zapada, de la poarta liceului pana la etajul unu. Mi-e dor sa stam "la o barfa" pe treptele care duc spre etajul doi, in noptile tarzii de joi, in timp ce o asteptam pe profa de fizica. Mi-e dor sa alerg cu ea in pauze doar pentru a ne holba la orarul lor. Mi-e dor sa stau cu ei la fumat. Mi-e dor sa intru iar tarziu la ora de engleza in zilele de vineri cand ei iar s-au hotarat sa ne tina si dupa pauza. Mi-e dor sa citesc cartile pe sub banca in timp ce profa de logica ne explica despre manipulare si propozitiile categorice.

Si stiti? Cel mai dor imi e sa-mi fie dor de vara.

4 septembrie 2010

și în urma mea eu voi lăsa doar ploaia.

Si a venit în sfârșit.
Toamna și iluziile, regretele, iubirile, visele, parfumul ei, e aici. M-am plâns ca îmi era dor de ea acum ca e aici mi-e dor de locurile prin care hoinăream vara asta și de zâmbetele pe care le aruncam oamenilor în parc în zilele mult prea călduroase de Iulie. Copila ciudata ce sunt. Dar nu-i nimic, rămân la convingerea mea ca totul e mai special toamna și ca lucrurile sunt trăite mai intens atunci. Asa ca o sa ma multumesc cu cana calda de cafea cu lapte si cu pulover-ul meu pufos, in timp ce ma apuc sa citesc una din cărțile alea pe care probabil le voi cumpăra cât de curând.

Ma gandeam sa imortalizez cumva ultima zi de vara. Ma gandeam sa fac ceva s-o pastrez pentru ca vara trecuta a fost mult prea frumoasa pentru a nu face ceva s-o pastrez. Sa ii prind parfumul intr-o poza. Si cred ca am reusit, intr-una singura. Un ultim apus de vara. La inceputul lui Iunie imi doream sa vad apusul lui August si rasaritul din Septembrie la mare, pe malul marii.. dar nu s-a putut. Poate anul viitor, poate. Puteti mari imaginea daca dati click pe ea, e mult mai mare. Am prins cum am putut esenta verii intr-o poza ce nu va stii niciodata ce inseamna praful. Poate va face cunostinta doar cu un praf imaginar atunci cand voi vrea sa vorbesc in metafore, dar mai e pana atunci. Cale lunga, cale lunga.
Inca cinci zile. :)

1 septembrie 2010

Scuze, n-am vrut sa te sun dar n-am mai rezistat.

Printul din regatul X, fiul regelui Y a întâlnit-o din întâmplare pe prințesa Z. Când era la vânătoare și cerbul a fugit de el parca spunându-i sa-l urmeze. A văzut-o, a plăcut-o, a cunoscut-o, s-a îndrăgostit de ea. A aflat mai târziu ca tatăl ei era cel mai aprig dușman al tatălui sau. Dupa multe piedici și lacrimi printul din regatul X și prințesa Z au câștigat dreptul de a rămâne împreună. Si au trăit fericiți pana la adânci bătrâneți.
Stop, stop, stop. Si? De ce totul se termina aici.. "pana la adânci bătrâneți". De unde sunt ei atât de siguri ca au trăit fericiți pana la adânci bătrâneți? De unde știau ei ca după prima noapte petrecuta împreună prințesa n-a descoperit ca printul avea cel mai enervant sforăit și n-a mai suportat și după câțiva ani a plecat în lume(doar un exemplu).
Vreau sa spun, nu e totul lapte și miere și niciodată nu o sa fie. Dar în basme, dacă ar fi sa luam exemplul meu.. probabil prințesa ar fi plecat în lume nu pentru ca n-a mai suportat ci pentru ca vroia sa găsească un leac pentru sforăit(leac care apropo, as vrea sa mi-l împrumute și mie dacă îl găsește. nu de alta dar tata deja sforărie îngrozitor). Da, ce vreau eu sa spun e ca în basme indiferent câte lucruri sunt împotriva dragostei celor doi, tot timpul unul din ei pleacă în căutarea acelui "ceva" care va extinde "pana la adânci bătrâneți".
Si noi fetele, suntem "crescute" practic cu astfel de basme. In fiecare seara ne este citit un alt basm și apoi alt basm și tot asa. Pana când epuizam toate basmele cu feti frumoși și avem imaginația deja destul de formata și începem sa ne creem noi propriile noastre basme. Si începem sa visam la Prince Charming și ni-l imaginam și îl știm la perfecție. Dar apoi creștem și observam ca imaginea printului devine tot mai neclara. Si ne chinuim sa ne-o amintim și realizam ca ea s-a mulat mai nou pe imaginea băiatului acela drăguț care a apărut pe neașteptate în viata noastră. Si avem senzația ca l-am găsit în sfârșit pe Fat-Frumos și dam uitării vechea imagine a printului, fiind mulțumite de ce avem în fata noastră. Nu e asa?

P.S: Oficial suntem în toamna. :D

29 august 2010

Nu sunt perfecta, și nici nu încerc

Mi-e greu, mi-e greu sa ma reapuc sa scriu despre ce scriam înainte. Pur și simplu nu am despre ce sa scriu. Nimic. Amy îmi spunea într-un timp sa ma apuc sa scriu despre "nimic" dar eu nu înțeleg ce e de scris despre "nimic". E neimportant, e stupid și e atât de.. nimic. Vedeți? Nici nu găsesc alt cuvânt sa descriu nimicul decât nimic.
Dar bănuiesc ca în zilele când ești trezit la opt dimineața de un telefon nenorocit chiar ca nu ai nimic de scris. Asa ca de ce-mi mai bat capul? N-are rost. Oricum tot un nimic o sa iasă în final.
Am văzut un status azi în timp ce trageam plictisita de bara în jos; bara de la messenger, evident. "Oficial azi ne băgăm p*** în ea de viata!" Asa sa fie? Si de ce tocmai azi? E vremea de vina, probabil. Mi-am răspuns singura la întrebare.. iar. Ah, 13:00. A trecut și miezul zilei, ce drăguț. Nici un telefon, nici un semn de viata, nici un răspuns la o simpla întrebare pusa acum jumătate de ora. N-as vrea sa ma ofilesc și azi închisă-n casa dar observ ca nu am ce face.
Ma sperie norii ăștia, rău de tot. Sta sa ploua, cerul sta sa plângă și nu-mi place. A fost asa de fericit zilele astea, ieri poate prea fericit. A consumat toată fericirea ieri și acum e la încărcat. De aceea e urat, nu? Ce Doamne iartă-ma tot spun?! Fericirea nu e reincarcabila, fericirea n-o poți epuiza. Fericirea? Caut-o și n-o s-o găsești niciodată. Da-i drumul, trăiește-ți viata și las-o în pace. Apoi într-o zi, te vei trezi și va fi acolo.
Nu mai are nici un sens ce gândesc acum, gânduri dezordonate așezate elegant în pagina. Ce e asta? Plictiseala? Nu. Nimic.

21 august 2010

Ochii tai ascund secrete.

Mi-e dor de toamna. Nu mi-a fost greu sa realizez lucrul acesta. Si sa fim serioși, ce-i mai frumos decât sa stai liniștită într-o cafenea(de preferat Starbucks) și sa-ți bei calma cafeaua așteptând momentul în care vei realiza subit ca mai ai 10 minute sa ajungi la liceu?
Si apoi, eu una, mor după frunzele căzute-n parc. Adică, cui nu-i place sa stea pe o banca-n parc, cu căștile în urechi și melodia preferata cântând în fundal(din nou, de preferat Nickelback - Far away), privind frunzele cum aluneca ușor pana la picioarele tale. Daca ai noroc, găsești și una draguță de un rosu aprins pe care o iei mandra acasă și o pui la păstrat în cartea preferata sau într-un manual pe care probabil îl vei uita în dulap pana la finalul anului școlar când diriginta iți va aminti ca tu mai ai și un manual pentru educație plastica și tu vei descoperi șocată frunza aceea pe care ai găsit-o în parcul acela în aceea zi de toamna. Si ai sa-ți amintești cu drag cum te-ai chinuit tu sa nu verși cafeaua pana ai ajuns în parc, ca deja se sunase de intrare și era târziu, poate prea târziu pentru a mai încerca sa te mai strecori la ora și asa prea plictisitoare și asa prea neinteresanta. Ca pana la urma, ce naiba, era doar început de toamna și de scoală și nu se discutau prea multe la ore.

Si ai sa îți aduci aminte de fiecare zi de la început de Septembrie, ce se scurgea parca prea rapid, aproape la fel ca nisipul într-o clepsidra. Caci era final de vacanta, era un final și un început, toate în aceeași luna. Si ai sa-ți amintești cum ai alergat în ploaie în ziua aceea călduroasă de Septembrie și cum l-ai luat în brate și l-ai strâns atât de tare, parca îți era frica sa nu vina cineva și sa ți-l ia din brate. Caci era al tău, doar al tău. Si tu erai a lui. Si v-ați sărutat acolo, sperând ca o sa mai vina un alt Septembrie și pe voi tot sărutându-va o sa va găsească. Si o sa vina, o sa vina. Nu înceta sa speri.

19 august 2010

ploaia te va săruta, păgâna.

Si se făcea ca eram prin Februarie. Si era târziu în Feruarie când ningea tăcut și nu puteai sa ieși din casa fără fular și loialele mănuși. Iar ceaiul cald ce te aștepta seara acasă era plăcerea zilei. Si se făcea ca eu stăteam la birou și priveam pierduta cum alunecau lin fulgii albi de omăt. Si era o seara liniștită, nu tu agitație în timpul zilei, nu tu certuri, nu tu nebunie. Eram doar eu și gândurile mele. Gânduri care nu mai încetau sa îmi zboare prin minte. Așteptam ceva, mi se spusese ceva.
De fapt speranțele mele creșteau pe măsură ce îmi făceam tot mai multe scenarii în mintea mea agitata. Creșteau asa cum creștea zăpada pe mașinile uitate de șoferii scandalizați de zăpada proaspăt așternută. Si eram fericita, în zbuciumul meu eram prea fericita. Putea sa cada luna exact atunci, sa se înece în marea tulbure de la Constanta, mie nu-mi pasa. Eram prinsa în fanteziile mele.
Fantezii care sincer, pe atunci chiar nu ma așteptam sa devina realitate. Ironic, dar eram pregătită pentru orice, chiar și pentru un scenariu ce îmi distrugea orice speranță. Dar pe acela în lăsasem la urma, undeva într-un colt de umbra, stingher. Nu l-am băgat în seama cu toate ca eram perfect conștientă ca era acolo. Bine am făcut! Bine am făcut, îmi spun acum.

10 august 2010

mor de dor și ma doare de mor.

Music: N-am stiut - Holograf
Gânduri: "și dacă ar fi ca sa te doară, la fel cum sufletu-mi s-a chinuit.. ?"



Nu mi-am acordat niciodată îndeajuns de multa atenție. Acum ca tot m-am hotărât sa fiu sincera mi-am spus, de ce sa nu fiu sincera pana la final? N-am nimic de pierdut, cred.
Ascultam "Lonely girl" a lui Pink și traduceam lent versurile. "Știi măcar cine ești?! Un vis frumos sau o stea căzătoare?" Si m-am gândit, eu ce naiba sunt? Ce vreau eu mai exact de la viata, ce sper, ce visez? E ciudat ca îmi pun mie întrebările astea având în vedere ca eu sunt singura în măsură sa dea un răspuns concret.
Am senzația ca am mai trecut o data prin toate astea. Dar oricât am cautat n-am reușit sa găsesc o postare măcar care sa-mi poată aduce aminte de ce am hotărât în perioada aceea. In schimb am găsit alte lucruri, multe, multe alte lucruri. Care poate mai bine rămâneau acolo, în arhiva lui. Îmi amintesc de o postare din 18 mai în care încercam sa ma conving ca toate problemele mele într-un fel sunt magice. Ca sa fiu sincera, nici măcar nu-mi aduc aminte dacă m-am convins sau nu, cert e ca postarea e acolo. Si va rămâne acolo sa-mi amintească mereu de încercarea mea de a ma convinge de un lucru contrar realității.
Si mai este și "Azi n-am timp" din 11 iunie. Dumnezeule, cât am putut sa plâng în ziua aia. Au trecut aproape doua luni de atunci și eu tot nu am reușit sa-mi iau gândul de la liceu sau de la clasa a 9a.
Si în final vine 18 iunie. A fost ziua în care lucrurile s-au schimbat, am realizat ca nu sunt singura. Ca nu sunt nici pe departe atât de singura pe cât ma credeam. Dar zilele oarecum frumoase ce au urmat au luat-o apoi pe o panta abrupta.. și momentan sunt în cădere libera. N-as vrea sa fiu prezenta în momentul în care căderea va înceta și tot ce a fost atunci se va izbi violent de pământ și se va transforma în mii și mii de particule de amintiri.

Când spun ca îmi e dor de toamna nu glumesc. Îmi e dor sa vad frunzele ruginite cum cad pe asfaltul rece adăugând încă un detaliu subtil la covorul de frunze ce acoperă orașul grăbit. Sa dau o tura rapida pana în Starbucks înainte sa plec spre liceu. Sa simt vântul cum adie leneș și sa realizez, undeva pe la mijlocul lui Septembrie ca vara s-a dus departe de aici. Dar pana atunci mai am de așteptat ceva. Si dacă e sa ma iau după calendarul de pe biroul meu, atunci mai e aproximativ o luna jumătate pana începe școala.
Aveam așteptări destul de mari de la vara asta. Aveam vise și planuri făcute în graba în curtea liceului. Așteptam cu nerăbdare ziua în care vom pune în aplicare tot ce gândisem în detaliu în timpul orelor mult prea plictisitoare pentru gustul nostru. Si din toate așteptările astea ce a mai rămas? Doar praful..